În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Eftimie cel Mare.
Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).
Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în nevoinţe şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost silit să se hirotonisească preot şi să primească purtarea de grijă a sfintelor mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist (prăznuit la 3 septembrie). Aci a izbăvit pe mulţi din boli grele. Se zice că şi el a hrănit, cu puţine pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi pe multe femei, care nu năşteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, aşa cum şi el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă. Ca şi Ilie a deschis porţile cerului şi a tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios a vădit-o şi stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul lui.
Amin.
