- Povestea Corneliei Mandu
Am cunoscut-o pe Cornela, în readacţia unui ziar din Piteşti, în urmă cu peste 15 ani, unde am fost colege o perioadă. O admiram pentru inteligenţa ei, eleganţa şi imaginea de om puternic pe care o avea. Zâmbea mereu şi nu părea să o clintească nici cel mai mare cutremur. Vorbea des, cu drag, despre părinţii ei, cuvintele „mama şi tata” având parcă o altă rezonanţă când le rostea. I-am aflat întâmplător povestea tristă a copilăriei. A fost un copil adoptat! A vorbit deschis despre momentele dificile trăite la vârsta de 5 ani când a fost abandonată de mamă într-un cămin din Câmpulung Muscel. Minciuna „ vin să te iau mai târziu” a urmărit-o decenii la rând. Cu lacrimi în ochi le mulţumeşte, acum, celor care i-au devenit părinţi (n.r.nu mai sunt să îi asculte cuvintele frumoase), oferindu-i un cămin, o educaţie şi bucuria de a fi iubit. Ironia sorţii a făcut ca dintr-un copil adoptat, Cornelia Mandu să devină, peste aproximatuv trei decenii, purtătorul de cuvânt al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Argeş. Acolo a găsit puterea să povestească pentru prima dată despre copilăria ei, despre mama care a părăsit-o şi momentele dificile pe care le-a trăit.
Cornelia Mandu şi-a făcut cunoscută povestea într-un videoclip distribuit cu prilejul Zilei Naţionale pentru Adopţie, pe 2 iunie. Acum, la peste 40 de ani de viață și la rândul ei mamă, îşi deapănă amintirile dureroase pe parcursul a 21 de minute. O fire sensibilă nu poate urmări înregistrarea. E prea mult! „Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare. De la Vâlcea la Câmpulung-Muscel. Ajunse la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede, că se face noapte! Ploua, era o ploaie rece de toamnă, dar eu, îmbrăcată cu un paltonaș roșu pe care nu îl voi uita niciodată, eram fascinată de covorul de frunze îngălbenite prin care mă jucam. Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea un palat. Îmi amintesc și acum scara aceea de lemn masiv, frumos arcuită și sunetele glasurilor de copii. O doamnă elegantă ne-a primit, iar ea, mama, cu o privire pe care o nu o voi uita niciodată, mi-a spus să merg cu doamna. „Mergi, am puțină treabă și vin mai târziu să te iau”. Numai că, acel „mai târziu” s-a făcut…prea târziu. A fost ultima oară când i-am auzit vocea și am privit-o. Atunci nu aveam de unde să știu ce urma. i am așteptat-o: ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi și cerând să vină mama. Am plâns până când una din îngrijitoare m-a bătut zdravăn, ca să tac, pentru că îi deranjam și pe ceilalți. Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlați”, îşi începe Cornelia Mandu povestea cutremurătoare.
Nu poate uita bătăile pe care le încasau copiii
„Mai târziu am aflat că asta însemnă abandon. Și, recunosc, și acum trăiesc cu teama să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc. Din acea zi, Casa de Copii Câmpulung a devenit casa mea pentru o vreme. Suflete ca și mine, adunate laolaltă, cu destine asemănătoare, copii care așteptau zi de zi să plece…la mama, să fie iubite, îmbrățișate. (…) Să trăiești în Casa de Copii e o experiență unică, de neuitat, chiar de neiertat. Am trăit ani de zile cu un dor imens, iar pentru mine …dor…e mai mult decât un simplu cuvânt din dicționar”, continuă povestea. A stat câteva luni în acel centru unde a devenit copilul îndrăgit de toată lumea. Era prinţesa de la serbări, dar vedea cum alţi copii „…aveau parte de tratamente „speciale”. De ce, nu știu. Dar nu pot uita bătăile pe care le încasau, culmea tot de la doamna care m-a altoit și pe mine în prima noapte” îşi aminteşte.
A sărit în braţele bărbatului pe care l-a numit „tată”
În primăvara următoare, un cuplu a intrat pe ușă iar prima întâlnire cu Cornelia a însemnat noua ei familie. „Țin minte ca astăzi, cum în timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui, o femeie minionă, cam tristă și retrasă, iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu, în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând ”tata, tata!”. Știu că toți au amuțit, iar el a rostit simplu, firesc ”ea e copilul meu!”. Cum să uit așa ceva! A urmat ziua în care ”m-au luat acasă”. Urma pentru mine, dar și pentru părinții mei, o nouă viață. Au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu îmi lipsească nimic. Da, recunosc, tânjesc după îmbrățișarea aceea unică a celor care ți-au dat viață și e un sentiment pe care nu îl voi ști niciodată, dar le voi fi mereu recunoscătoare pentru că, măcar ei, mi-au oferit o familie și ….au venit să mă ia acasă, nu puțin mai târziu, ci la momentul potrivit. Am aflat în timp, că unicul lor fiu a murit la numai 24 de ani, exact când terminase Medicina. Iar eu am fost copilul dorit pentru a le alina suferința. Acum știu că nu le-a fost ușor”, descrie momentul întâlnirii.
Despre mamă:
„O respect că mi-a dat viaţă! Şi asta e tot!”
Indiferent de bucurille de zi cu zi, de realizările sale, se gândea la cea care i-a dat viaţă.” Am crescut cu gândul la ziua toamnei mele, dar și cu o ură pe care nu am putut să o înfrânez față de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat. Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. I-am demonstrat, însă, că eu nu am uitat-o. Am căutat-o după ce ai mei au murit. Au trecut treizeci de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni, ne-am fi recunoscut, dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu. Inițial am vrut doar să o umilesc, să o reneg privind-o în ochi, dar am învățat să o iert. A avut varianta ei, a avut scuzele ei. Eu aveam în suflet atâta ură, dar am învățat să depășesc momentul. O respect pentru că mi-a dat viață. Și asta e tot. Scrisorile pe care mi le-a dat ca să îmi demonstreze că s-a interesat de mine, fotografiile în care apar alături de ea, toate stau mărturie a unui trecut asumat, acceptat și o dovadă că Dumnezeu a știut exact ce e mai bine pentru mine. Ce am aflat eu din acele scrisori este faptul că și ea a fost mințită la rândul ei, pentru a o împiedica, probabil, să mă găsească. Asta, dacă chiar și-ar fi dorit. Deși, mă îndoiesc. I se spunea că am ajuns la o familie de intelectuali, doctori, profesori. Adevărul este că am fost crescută de o familie de oameni modești. Tata-croitor la domiciliu-iar mama casnică. Dar am primit o educație sănătoasă, frumoasă. Cea mai frumoasă lecție pe care mi-au oferit-o: să fiu OM! Le mulțumesc pentru toate astea.”, spunea cu lacrimi în ochi.
Către părinţii adoptivi:
„Să mă iertați, vă rog, pentru ceea ce v-am greșit”
Un mesaj îndioşător a fost transmis că părinţii trecuți la veşnicie. „Să mă iertați, vă rog, pentru ceea ce v-am greșit, ca orice copil, de altfel! Să mă iertați pentru clipele în care am crezut că eu știu mai bine decât voi, ce e mai bine pentru mine. Să știți că, chiar dacă aparent, așa -enigmatici și cuminți- rostul vostru pe acest pământ s-a încheiat, pentru mine veți trăi veșnic în sufletul meu și v-aș săruta mâinile muncite cu atâta trudă. Și v-aș săruta fiecare lacrimă care s-ar prelinge pe fețele voastre triste și brăzdate de tot zbuciumul pe care l-ați trăit. A fost sortit să ne fim alinare. Ce bucurie mai mare decât să știi că ești iubit și că cineva îți poartă de grijă! Vă port cu mine în suflet și vă duc dorul, pentru totdeauna! Dincolo de viața mea de ”copil din flori”, de traumele inevitabile, știu sigur că nu oricine poate adopta un copil.”
A învăţat să accepte…
Nu o uită pe cea care i-a dat viaţă, căreia nu îi poate spune însă „mamă” ci „femeia care mi-a dat viaţă”. „Încep prin a-ți mulțumi pentru că ai fost dispusă să îmi dai ocazia de a veni pe această lume. Știu, erai mult prea tânără, aveai vise, iar apariția mea, cu siguranță, a destrămat tot ce visai să faci, să devii. Îmi pare rău! Nu e vina mea pentru că Cineva mai presus de noi toți a decis ca trebuie să mă nasc. Vreau să cred că am misiunea mea pe acest pământ. Dragă femeie, aș vrea să știi că am învățat să accept tot ceea ce s-a petrecut. Cam târziu, adevărat. Încă nu cred că am ajuns la nivelul acela superior de iertare totală. Dar, încerc! Și nu știu dacă meriți sau dacă nu se merită. Mă voi lămuri eu, până la urmă. Știi, imi pare tare rău că nu ai avut ocazia să îi întâlnești pe părinții mei. Mi-ar fi plăcut să ai ocazia, dar și puterea să ii privești în ochi și să le mulțumești pentru că au avut timp și răbdare și dorință de a-ți crește copilul…tău!” La finalul poveştii, Cornelia Mandu se adresează „oamenilor din instituții care se ocupă de copii care au trăit și trăiesc experiențele mele, ba chiar mult mai dure. Și îmi permit să vă rog să uitați că ceea ce faceti e o meserie, un serviciu de la care lună de lună vine un salariu. Ceea ce faceți dumneavoastră nu e deloc ușor. Iar dacă nu veniți cu sufletul în mijlocul acestor suflete fără vină, să mă iertați că îndrăznesc să o spun, dar mai bine alegeți alt drum!” M.Sandu
