Nu mă pot abține să încep cu o amintire, pentru că scriu de la malul mării, de la ”2 Mai”, un loc unde vin de 32 de ani. În urmă cu 30 de ani, tot de aici începeam să trimit editorial către redacția ”Curierului”, unde ocupam funcția de director editorial. Vreme de 10 ani, am tot venit vara la ”2 Mai” și am tot scris și trimis editoriale pentru ziarul pe care tocmai îl citiți.
Iată cum se desfășura ritualul. După ce ieșeam buimac din cort, pentru că pe vremea aceea mergeam cu cortul, din cauza sărăciei, dar și a boemiei, beam cafeaua la câțiva metri de apa mării, apoi mă urcam în mașină și plecam să cumpăr un teanc de ziare de la Mangalia. Mă întorceam cu ziarele și citeam câteva ore într-o veche baracă având funcție de restaurant și care se chema ”Nudy Bar”. Pe la orele după – amiezii, luam pixul și colile de hârtie pregătite de la Pitești și scriam editorialul, apoi mă urcam din nou în mașină și mergeam la Poșta din Mangalia pentru a trimite textul prin fax. Existau telefoane mobile, dar nu și inteligente, aveam laptop dar degeaba, nici măcar nu îl luam de acasă deoarece nu puteam să mă conectez la internet, ar fi trebuit să folosesc o dischetă, să caut o imprimantă, ceea ce era imposibil. Scriam așadar de mână, lucru greu, fiindcă foloseam mașina de scris încă din adolescență. După ce trimiteam faxul, începea practic ziua mea la mare, adică spre seară.
Nu exista să nu scriu zilnic, întotdeauna mi-am respectat meseria și chiar dacă nu eram prezent la redacție, am trimis articolul zilei, indiferent unde mă găseam pe planetă. Am trimis articole incluziv de la Cercul Polar, din Chile sau din Peru, din Columbia sau din Egipt, din China sau de la Paris. Era modul meu de a respecta condiția pe care mi-o asumasem, aceea de ziarist, meserie pe care am iubit-o și o iubesc, deși în viață mă pregătisem pentru o altă carieră, dar așa a fost să fie.
Acum e simplu, scriu pe laptop, la masă, cu cafeaua alături, iar când voi încheia, mă voi conecta la internet și voi da un email. Și nu, nu mai merg cu cortul de câțiva ani, oricât aș zice că sunt încă tânăr, vârsta își spune cuvântul. Citesc presa pe telefon, scriu pe laptop, trimit pe internet, dar nu voi uita niciodată ritualul de odinioară. Iar dacă nu ați observant tâlcul acestei povești, vi-l spun eu, anume că după 30 de ani, iată-mă scriind la ”Curierul”.
Gata, nu mai bat câmpii, deși am consumat 450 din cele 1000 de cuvinte ale rubricii, a trebuit să intru în subiect, iar subiectul este schimonosirea de către niște cretini a unui moment sacru din viața spirituală a unor creștini.
Cretini și creștini.
Nu mă mai surprinde nimic din programul progresist potrivit căruia dacă ai exprimat vreo îndoială că paradele LGBT nu ar fi foarte ok, te trezești sancționat legal de către organismul care supraveghează să nu discriminezi, iar dacă niște nemernici parodiază ”Cina cea de taină”, totul este în regulă.
De ce a simțit Franța nevoia să atenteze la sentimentele religioase a miliarde de creștini de pe planetă, chiar nu înțeleg, dar vă asigur că Franța a pierdut, nu creștinii, pentru că a fi cu Iisus îți conferă o pace pe care nu ți-o poate înfrânge nimeni.
Problema paradelor provocatoare, a profesorului care vine la facultate în haine de damă sau a parodierii momentului de la care a izvorât Sfânta Euharistie este că transmite semnalul potrivit căruia nu mai există moralitate, nici limite ale sfidării, că în lumea de azi totul este permis, din punctul de vedere al valorilor. Este permis, ba chiar recomandabil, să se facă din alb negru și din negru alb. Este permis să fim mințiți în cel mai cinic mod, este permis să ni se vorbească despre democrație într-o epocă în care votul nu mai contează.
Progresiștii pe care îi cunosc eu, în carne și oase, au jubilat scriind pe Facebook despre mizeria de la deschiderea Olimpiadei. Apoi, ca să pară culți, au făcut trimitere, preluând un articol dintr-o revistă franțuzească, la ”Ospățul zeilor”, tabloul unui pictor din secolul al XVII-lea al cărui nume îmi scapă. Cică parodia era la acel tablou, nu la ”Cina cea de taină”, ca și cum toată umanitatea ar fi avut în minte tabloul acesta, nu capodopera lui Da Vinci, nu icoanele care venerează tainica Cină a Mântuitorului cu apostolii. Ce aere de superioritate, ce sfidare, ce oameni îndoielnici!
Nu, nu mă sufoc de indignare, m-am obișnuit cu situația, le plâng de milă doar celor care au impresia că nu există taine, că le știu ei pe toate, că au fost dezlegate misterele existenței omului pe în univers. Ei bine, n-au fost deloc dezlegate, despre conștiință nu se știe care îi este natura și relația cu cortexul, iar fizica cuantică, ajungând la final, a descoperit cu abia mascată stupoare că lumea este spirit. Chiar mă amuză lucrările disperate ale unor fizicieni care spun că s-a mers prea departe, că ne trebuie o altă teorie, fiindcă asta pe care o avem ne spune că realitatea nu există, ne vorbește despre colapsul cuantic, ne trimite în absurd.
Niște cretini au jignit niște creștini, iar lumea merge mai departe sub pecetea tainei.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
