Câteva zile, am ieșit oarecum din zona campaniei electorale. Am fost gazde, la cabana noastră de la Albota, pentru câțiva prieteni scriitori din Republica Moldova. Printre ei, domnul Dumitru Crudu, foarte cunoscut și în România, fiind cel care a lansat în urmă cu ceva timp la Pitești un volum de proză intitulat ”Ora cinci și șapte minute”, aceasta fiind ora la care a început războiul din Ucraina. Prietenii noștri basarabeni au participat la lansarea romanului meu ”Daniel și Daniil”, iar la gura sobei am stat de vorbă despre cărți.
Dumitru Crudu este redactorul – șef al revistei ”Timpul din România” care apare la Chișinău, iar de la ceea ce am citit în această revistă pornește subiectul articolului meu de astăzi. În ”Timpul din România” apar interviuri, eseuri, poezii, fiind vorba despre o revistă cultural-literară. Problema este că, spre deosebire de revistele de același profil care apar la noi, revista de la Chișinău este scrisă cu o seriozitate cu care noi nu suntem obișnuiți. Se știe că despre România, Raymond Poincaré, a declarat: “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère”, ceea ce pe românește înseamnă ”Ce vreți, ne afăm aici la porțile Orientului, unde nimic nu este luat foarte în serios” (citat ales de Mateiu Caragiale drept motto pentru genialul său roman ”Craii de curtea veche”). Eu întotdeauna traduc vorbele lui Poincaré ca fiind ”Suntem la Porțile Orientului, unde totul e luat la mișto”.
Presa din România este scrisă la mișto, politica românească este la mișto, chiar și revistele literare de la noi sunt scrise la mișto, spre deosebire de ”Timpul” de la Chișinău, unde ziariștii scriu cu lacrimi și sânge, iar această exprimare nu e deloc exagerată. Desigur, am discutat cu scriitorii aceștia despre războiul din Ucraina și despre recentele alegeri de la Chișinău, iar concluzia la care am ajuns eu, cel puțin, este că Republica Moldova este zguduită de evenimente atât de grave, încât intelectualitatea de acolo pare mult mai trezită la realitate decât intelectualitatea de la noi. Cu privire la război, e clar că noi privim situația teoretic, în vreme ce ei o privesc practic, pentru că din anumite zone ale Republicii Moldova se aud cum cad bombele în Ucraina. Eu pot să teoretizez cu privire la faptul că urcainenii i-au provocat pe ruși în Donbas, în vreme ce prietenii moldoveni nu pot vedea decât un sigur aspect, anume că Putin face să curgă sânge și generează moarte. Eu pot specula geostrategic, pot vorbi despre interesele unei anumite administrații transatlantice, ei au însă prieteni și chiar rude care suferă concret din pricina invaziei rusești.
Concluzia pe care o trag este că există atâtea adevăruri politice câte situații de viață avem. La București se văd lucrurile într-un fel, la Chișinău se văd mai crud, la mine, la gura sobei, în liniște și pace, putem discuta, la ei discuțiile nu prea își mai au rostul pentru că se tem ca nu cumva cineva să își dorească să ia cândva Transnistria. Războiul din 1992 este încă viu în memoria lor, au rude și rude ale prietenilor care au murit atunci. Pe scurt, cămașa e întotdeauna mai aproape decât haina, iar cât privește adevărul în politică fiecare îl vede prin prisma vieții personale. Au dreptate și americanii, are dreptate și UE, au dreptate și rușii, dar dreptatea plătită cu viața este doar a unora, în acest caz, a poporului ucrainean. În ce privește Republica Moldova, acolo totul este interpretat în lumina fricii, a traumelor din trecut, a faliei aproape geologice dintre ceea ce este românesc și ceea ce este rusesc în această zonă.
Nu voi spune nimic concret despre ceea ce am discutat, pentru că s-a vorbit și despre Maia Sandu, despre Stoianoglu, despre Șor, despre ceea ce face Bucureștiul pentru basarabeni, despre alegerile din Basarabia și cele din România. Păreri și păreri. De remarcat însă că părerile lor sunt mai clare și mai apăsate decât părerile noastre, motiv pentru care am fost destul de frustrat și mi-am amintit de vorba lui Raymond Poincaré, amintită mai sus.
Sincer, cred că tonul miștoului în România îl dă mai ales PNL, iar această afirmație nu are nicio legătură cu discuțiile mele purtate cu scriitorii basarabeni. Uitați-vă însă la scandalul acesta artificial declanșat de liberali și useriști cu privire la cel fel de ”spion” ar fi George Simion. Prostie mai mare nu cred să existe, adică să declari tu, Ioan Chirteş, în calitate de șef al Comisiei de control parlamentar a SRI că ”sunt acuzaţii şi dovezi clare că liderul AUR a avut întâlniri cu ofiteri GRU şi a încercat să deturneze manifestaţii paşnice, marşuri electorale”, după care să apară dovada că Simion este un mare patriot care militează pentru românii din Ucraina și pentru unirea cu Republica Moldova. Totul a fost la mișto, iar acest mișto se întoarce împotriva celor care tratează astfel lucrurile, liberali și useriști.
Are dreptate Ciolacu atunci când spune: „Haideţi să nu încălcăm atribuţiile, cum a făcut deşteptul de la Comisia SRI, are el informaţii cu spioni. (…) Hai să vedem, Serviciul Român de Informaţii iese şi confirmă? Dacă nu are de la Serviciul Român de Informaţii, poate are el un serviciu de informaţii paralel şi strânge informaţii. Poate are agenţi. Dar totuşi, Comisia din Parlament, atribuţia este de control a Serviciului Român de Informaţii. (…) Deci un parlamentar, care este preşedintele unei comisii de control al Serviciului Român de Informaţii, are informaţii secrete, de un coleg parlamentar şi candidat la prezidenţiale”.
Vom vedea la alegeri, atât la cele prezidențiale, cât și la cele parlamentare, ce crede poporul român despre lejeritatea cu care unii tratează problemele. Lejeritate care ne pune într-o lumină proastă în fața Occidentului, dar cred că și în fața Republicii Moldova.
Și ne mai mirăm că nu toți basarabenii vor să se unească cu Țara.
Musafirii mei vor, dar ei nu sunt la putere.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
