Vestea că nu mai este printre noi, a fost zguduitoare! Chiar și după moarte, Mircea Diaconu rămâne foarte legat de nordul județului Argeș. S-a născut la Vlădești, a făcut liceul la Câmpulung Muscel, a fost printre primii cetățeni de onoare ai orașului, pe vremea când era primar Sorin Buta, iar președintele Constantin Nicolescu l-a numit fiu al Argeșului și Muscelului. Astăzi, când ne luăm rămas bun de la renumitul actor, Mircea Diaconu aducem în atenția cititorilor lucuri mai puțin știute despre el. B.R.

La întâlnirile cu jurnaliștii pe vremea când era senator de Muscel și europarlamentar, Mircea Diaconu a făcut declarații picante din viața sa, dar și din cea amoroasă. Poate că am uitat ceva, dar, dincolo de toate titlurile, de talent, de implicare socială, culturală şi politică, a fost un om fascinant.

Redăm în amintirea lui Mircea Diaconu, lucruri mai puțin știute despre el.

Iubirea secretă

Jurnalist. Dacă ați avea puterea să vă întoarceți în timp, ce momente v-ar plăcea să retrăiţi?

Mircea Diaconu:

„– Păi, unul dintre momente l-am retrăit pe stradă, prin Câmpulung. Am dat nişte pantaloni să mi-i scurteze şi m-am dus să mănânc ceva într-o cârciumioară de lângă Grădina Publică. Şi am retrăit un moment până la concret – deh, sunt actor! Era o bancă acolo, pe vremuri, pe care stăteam, la o anumită oră din zi…

Şi pe acolo trecea o fată pe care o iubeam nespus, dar nu-i spuneam niciodată nimic, de-abia ştiam cum o cheamă, o fată care învăţa la „Dinicu Golescu”, care nu era liceul meu, şi care era din Godeni. Şi trecea pe acolo fiindcă mânca la cantina partidului, peste drum, lângă cofetăria „Macul roşu”, venea, mânca şi pleca. Şi atât! Stăteam s-o văd! Şi era ritualul meu emoţional, cald… Şi am retrăit acel lucru stând în cârciumioara de lângă Grădina Publică „Mersi”.”

”Eu sunt alt gen de actor”

Jurnalist. Iar dacă aţi rămâne singur pe scenă, la cine aţi apela să continuaţi spectacolul?

Mircea Diaconu:

„– (zâmbet) Uitaţi, la mine e foarte simplu! Eu sunt alt gen de actor, eu mă adaptez întotdeauna la ceea ce se întâmplă. Dacă trebuie să ţin un discurs undeva, într-un spaţiu public, nu-mi pregătesc nimic dinainte. Întâi mă uit să văd cine-i în sală şi ce mă stimulează să fac sau să dau.

Nu rămân la o schemă gândită, pregătită şi, indiferent ce ar fi, eu să o execut pe-aia. Întotdeauna mă adaptez. Dacă rămân singur, e clar că o să fac ceva ca lumea să nu zică, aoleu, ăsta face singur spectacolul! Nu, o să constatăm cu toţii, sală şi eu, situaţia nouă în care ne aflăm şi o s-o tratăm ca atare.

Mi s-a întâmplat, când se stingea lumina pe vremea lui Ceauşescu, să fiu pe scenă la Giurgiu, la un spectacol cu o piesă rusească. Stupoare, beznă! Undeva, într-un colţ, era un sfeşnic cu trei lumânări.

L-am luat, am venit cu el în centrul scenei şi am reînceput spectacolul. Pe măsură ce unul avea o replică, mă duceam cu sfeşnicul lângă el, şi lângă ăl´lalt, şi lângă ăl´lalt, şi era sala atât de încântată de treaba asta, de excepţionalul situaţiei… Asta e, trebuie să-ţi faci şi sala partener într-un fel, nu să te ascunzi”.

Cânde bea țuică turna jos pentru cei dragi trecuți la veșnicie

Jurnalist. Dar pe scena vieţii cum stați?

Mircea Diaconu:

„– Familia… Şi când am zis că mă refer la ce-a fost, ce este şi ce va fi, exact la asta m-am gândit. Din când în când, beau şi eu o ţuică – e medicament ţuica asta a noastră de treizeci-treizeci şi ceva de grade, atâta, un păhărel înainte de masă – şi atunci, când eu îmi pun în pahar ţuica mea de la Vlădeşti, eu torn jos.

De când s-au prăpădit părinţii mei, nu am băut niciodată singur: beau numai cu ei, cu toţi! Torn puţin jos, în pământ şi îi văd pe toţi… şi stau o clipă şi, până nu îi trec pe toţi în faţa ochilor, nu beau.

Când erau situaţii mai grele pentru mine, pentru frate-meu, examene sau ceva de genul ăsta, mama mea se ducea la cimitir şi discuta, dar cât se poate de concret, cu ceilalţi, cu cei care au plecat, cu părinţi, bunici, pentru a cere ajutorul tuturor. Nu e un lucru de neluat în seamă, nu e imaginaţie! Nu e vorba de ceva aiurea, de ipoteze precum reîncarnarea, nu!

E pur şi simplu senzaţia că nu eşti singur pe Pământ! Nu, eşti tot ce a fost înaintea ta! Undeva, în tine, sunt şi ceilalţi, şi-i laşi mai departe celorlalţi! Asta e o chestie extrem de importantă. Trăieşti, ai serviciu, ai carieră, copiii cresc şi ei undeva, dai o grămadă de bani, că eşti bogat, să-i ţii la facultăţi, peste tot, să le iei maşină… dar nu le spui nimic! Trebuie să le spui ce ai simţit tu când erai de vârsta lor, ce ai văzut în viaţă, ce au văzut bătrânii tăi, poveştile se dau, intră în ceilalţi! Dacă nu faci asta, ai tăiat firul! Tu, ca părinte, tu, ca om…”

Și s-a tras cortina! Adio, maestre!