În mod normal, ar fi trebuit să fiu total de partea lui Călin Georgescu. Vă amintiți că la această rubrică am criticat ani de zile, în peste două sute de articole, birocrația, stilul imperial și aberațiile culturale ale Comisiei Europene, atitudinea parșivă a Partidului Democrat și a administrației Biden, în special, față de situația din Ucraina, propaganda jenantă a NATO, l-am apreciat pe Viktor Orban, am fost suporterul lui Donald Trump, așadar apariția lui Georgescu ar fi trebuit să fie pentru mine o bucurie și o izbăvire. Nu s-a întâmplat așa, deoarece din două vorbe, trei cuvinte, Georgescu m-a deconcertat, m-a stupefiat, mi-a demonstrat că tinde spre totalitarism și ne-ar vrea în BRICS sau chiar în CSI, mai degrabă decât în UE și NATO, asta admițând că omul acesta știe măcar încotro ar dori să îndrepte țara dacă ar deveni președinte, chestiune de care nu sunt totuși chiar atât de sigur, mai degrabă cred că în anumite momente de confuzie visează să ne integrăm în Absolut, în Valhalla, în alte fantasme. El îndrăznește ca într-o țară care a visat de când a apărut pe planetă să meargă spre Vest, să propună Estul și ”înțelepciunea rusească”, să afirme că toți europenii sunt spălați pe creier, în vreme ce Putin și, probabil, toți rușii, ar avea creierul care ne trebuie. Cu un asemenea om n-am cum să merg, el fiind, cum ne sugerează Crin Antonescu, o caricatură, un erzaț de Ceaușescu.
Ar fi fost, de asemenea, normal să îl simpatizez pe Călin Georgescu date fiind preocupările sale cultural – filosofice. Când spune că „Nu ai ce să înțelegi și nici nu e cazul să înțelegi, ăsta e singurul mod de a înțelege. Dacă te apuci să înțelegi, intri în minte și s-a terminat”, îmi poate aduce aminte de tinerețea în care încercam să-mi fac un pic de cultură generală și mă extaziam în fața paradoxurilor și a scepticismului epistemic. Într-un articol recent, am spus că sper ca susținătorii lui Călin Georgescu să fie conștienți de filosofia acestuia. Este vorba despre iraționalism, doctrină care arată că rațiunea nu poate determina cunoașterea realității (sau că nu poate ajunge decât la cunoașterea unei părți a realității), pentru că realitatea este incognoscibilă. Totuși, spune doctrina, poți cunoaște realul prin intuiție sau un fel de simț interior. Nu aș pretinde ca fanii lui Georgescu să îi fi citit pe sceptici precum David Hume sau Pyrron, ori pe mistici și idealiști precum Maister Eckhart, Bohme sau Schelling. Nu cred că i-a citit nici el, dar probabil că a ajuns la această teorie a cunoașterii răsfoind cărți mistice de popularizare. Mi-aș dori însă ca georgiștii să înțeleagă că omul chemat de ei să decidă destinul României, politic, economic și social, cel ce ar fi chemat să ne reprezinte în plan internațional, ori să fie șeful armatei, mizează pe irațional și mistic, ceea ce e absurd la un șef de stat. Ca om cu care să discut la o cafea l-aș simpatiza, așadar, pe Georgescu, dar când se propune președinte al țării, deja mă duce gândul la schizoidie.
Ar fi trebuit să îl iubesc pe Georgescu pentru că, tot în tinerețe, l-am iubit pe Jean- Jacques Rousseau. Mă exalta concepția acestuia potrivit căreia omul e bun de la natură, în vreme ce societatea îl pervertește. În ”Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni”(1754) J.-J. Rousseau se întreabă „Care este originea inegalității dintre oameni și dacă ea este îngăduită de legea naturii”. De vină este proprietatea privată, zice el. Mai departe, filosoful spune că proprietății private i s-a adăugat dominația politică, și astfel, un sistem artificial de inegalități i-a orânduit pe oameni într-un raport de dependență reciprocă. Natura umană este reprimată, iar rațiunea determină individul să acționeze contrar pornirilor sale naturale. Pentru a-și apăra avuția, cei bogați propun tuturor întemeierea statului, care ia naștere printr-un contract încheiat între oameni. Statul, deci, este o necesitate pentru cei bogați. Ce e de făcut? se întreabă J.-J. Rousseau și ajunge la aceeași concluzie ca aceea pe care o susține astăzi Călin Georgescu. Despotul, spune Rouseau, domină numai prin forță, de aceea el nu se poate plânge când e răsturnat prin forță. Răscoala este, deci, un act legitim al poprului.
După ce răscoala izbutește, ar urma să fie semnat un ”contract social”, dar aici avem o problemă, deoarece numai în țările mici ar putea funcționa acest mod de organizare democratică. Este ceea ce susține și Georgescu, spunând că democrația va fi participativă la nivelul comunităților. Nici de data asta n-aș spune că Georgescu s-a alimentat de la sursă, deoarece dacă ar fi așa, ar înțelege că astfel de idei sunt vechi de 250 de ani, au fost întoarse pe toate fețele și nu au fost viabile mot-a-mot. Mai degrabă Georgescu a citit lucrări de popularizare. Iubindu-l amândoi pe J.-J. Rousseau, ne-ar ajunge să vorbim la o cafea, ca între doi inși cu o brumă de cultură, dar cu o asemenea concepție nu te duci la Cotroceni, în secolul XXI.
În concluzie, dacă la prima vedere Călin Georgescu ar fi corespuns imaginii mele despre liderul cult și frământat de probleme filosofice și sociale, imediat mi-a făcut țăndări imaginea cu ideile sale falangsteriene, distributiviste, cu aberațiile despre telepatia cu care comunicau oamenii pe vremea lui Ștefan cel Mare și altele. Ba chiar am ajuns în situația să mi se facă silă, iar câteodată, chiar milă.
În final, recomand un film de pe Netflix care i-ar putea vindeca de iluzii pe fanii lui Călin Georgescu. Este vorba despre ”Messiah” un serial de televiziune american creat de Michael Petroni, format din zece episoade, care au fost lansate pe 1 ianuarie 2020 și se găsește încă în oferta platformei de streaming. Nu spun mai mult decât că după ce vezi măcar trei, patru episoade, dacă ești fan Georgescu, ți se face rușine de opțiunea ta.
Vizionare plăcută!
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
