Zborul spre Lisabona durează aproape cinci ore, așa încât am putut citi recenta carte a lui Pascal Bruckner, ”Sufăr, deci exist/ Portretul victimei ca erou”. Am citit tot ce a scris Bruckner, pe care, de altminteri, am avut bucuria să-l întâlnesc și să îi adresez unele întrebări despre o altă carte de-a sa, anume ”Euforia perpetuă”, dar aș fi cumpărat oricum ”Sufăr, deci exist”, deoarece încă din titlu acest eseu de 300 de pagini părea a vorbi despre ceea ce se întâmplă acum cu extrema dreaptă din Europa, alcătuită, după cum înțelesesem deja, din persoane care își justifică existența prin suferința strigată în gura mare, devenind astfel din victime eroi, așa cum îi face pe toți adepții lui Călin Georgescu această, chipurile, mare doamnă a presei numită Anca Alexandrescu.
”Victimizarea este versiunea doloristă a privilegiului și permite refacerea unei genealogii de la o suferință reală sau imaginară. Sugerează că legea se aplică tuturor cu excepția mea, că sunt îndreptățit să mă sustrag tuturor rețelelor de obligații și de reciprocitate care alcătuiesc viața în societate”, scrie Pascal Bruckner, iar presupunând că m-ar citi vreunul dintre nebunii întru Georgescu (nu, nu vă fac nebuni, parafrazez ironic expresia ”nebunii întru Hristos”) ar trebui să traduc pe înțelesul lor în următorul chip:
”Nu am reușit să obțin prin muncă și valoare niciun privilegiu, dar iată că a apărut șansa de a câștiga o mulțime de privilegii pozând în victimă a sistemului, urlând că mor pe loc dacă nu mi se dă înapoi turul doi, fiindcă eu respir și transpir democrație și libertate”. Cam așa s-ar traduce, iar fiindcă a venit vorba despre libertatea permanent invocată la mitingul de duminică, 12 ianuarie, m-am tot întrebat ce fel de libertate doresc acești oameni și ce ar vrea să facă cu ea, adică ce le lipsește, ce îi constrânge de nu pot sta acasă și trebuie să vină în Piața Victoriei pentru a obține miraculosul elixir al fericirii lor personale. Părerea mea este că, dimpotrivă, acești oameni și-au luat, la viața lor, prea multe libertăți, iar când a venit scadența și trebuie să le plătească prin suferință economică sau de statut social, vor încă și mai multă libertate, ca orice vicios care întâi vrea să își mărească doza și abia apoi să se vindece, trecând prin sevraj.
Urmărind pe internet ecourile mitingului de la București, mi s-a părut că se apropie de modul cum gândesc postarea profesorului Bogdan Oprea, purtătorul de cuvânt al Universității București, iar dacă nu suntem ipocriți, noi, ăștia care, ce să vezi, ne-am vândut lui Soros, putem să spunem pe șleau că lucrurile stau în felul următor (citez):
„Foarte pe scurt și cu o largă generalizare, desigur. Își vor țara înapoi golanii, cei care au chiulit întreaga școală (absolvită cu toate acestea, desigur), în timp ce alții (tocilarii) învățam pe brânci ca să ne facem un rost în viață, iar, acum, sunt frustrați că primesc joburi prost plătite deoarece nu au acoperire reală în competențele diplomelor nule pe care le flutură în fața angajatorilor, cei cu «dau o șpagă/iau o șpagă» că «așa face toată lumea, se știe…», cei care s-au angajat mai mereu pe pile, «cunoaște cumătru/văru/mama soacră… pe cineva care cunoaște pe cineva…», analfabeții funcționali și cei absoluți care nu înțeleg ce citesc și n-au niciun fel de noțiuni elementare de cultură”.
Să vedem, pe scurt, cum stau lucrurile aici, unde mă aflu, adică în Portugalia. Portughezii sunt progresiști, un procent uriaș susțin LGBT, sunt îngrijorați de problemele climatice, carevasăzică lusitanii s-au vândut lui Soros cu cățel și cu purcel. Totuși, extrema dreaptă e din ce în ce mai prezentă în viața publică, partidul Chega (Ajunge) făcând parte din Guvern, după ce la alegerile din martie, anul trecut, a reușit un rezultat istoric de 18%. Numărul deputaților naționaliști în Parlamentul portughez a crescut astfel de patru ori, iar partidul ”Ajunge” (ce nume imbecil) face parte din guvern, ceea ce ar trebui să asigure o oarecare liniște, dar nu se întâmplă asta, deoarece liderul, André Ventura, un George Simion de Portugalia, dar totuși mult mai spălat, fiind profesor universitar asociat, a spus, după cum arată The Portugal News: „Acest sistem corupt trebuie să se termine, acest sistem de imigrație necontrolat trebuie să se termine, această distrugere a identității noastre trebuie să se termine, acest sistem de privilegii pentru unii trebuie să se termine”.
De remarcat însă că portughezii nu au niciun Mesia care să declare, precum a făcut-o al nostru: ”Pe vremea lui Vasco da Gama se discuta prin telepatie”. De altfel, luni, în fața Palatului de Justiție din Lisabona, am asistat la un mitig, însă oamenii erau spălați, cu toți aveau figuri inteligente, nu se dădea nimeni cu fundul de pământ. Din loc în loc, prin Lisabona, sunt mici pancarte, plasate la intersecții, în care se spune că ”pensiile și salariile trebuie mărite pentru un trai decent”.
Este o atmosferă foarte liniștită și plăcută în capitala Portugaliei, țară pe care o depășim ca PIB, dar nu și la PIB-ul pe cap de locuitor, pentru că au o populație la jumătate ca număr decât suntem noi, în care nivelul de trai nu ne surclasează, ba chiar aș putea spune că în anumite privințe chiar o ducem mai bine, cel puțin din ceea ce am văzut până acum. Mai vorbim însă despre aceste lucruri după ce voi călători câteva sute de kilometri și în afara Lisabonei.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
