- Din punctul meu de vedere
Există un film de lung – metraj realizat de regizorul român Cătălin Mitulescu şi intitulat ”Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”. M-am inspirat din el și vă întreb și eu pe dumneavoastră cum vă petreceți pandemia.
Vreau, în trecere, să remarcați că folosesc formula de politețe ”dumneavoastră” atunci când vorbesc cu dumneavoastră, în schimb, președintele Iohannis preferă varianta ”voi” și ”dragi prieteni”, ceea ce este destul de bizar, dar nu asta este problema, nu e un capăt de lume.
Pentru a vă provoca să răspundeți la întrebarea din titlu, voi povesti mai întâi cum îmi petrec eu perioada pandemiei.
În primul rând, vă voi spune că încă de la început nu s-a prins de mine, cu nu se prinde apa de gâscă, nicio teorie sofisticată cu privire la coronavirus. Nu am crezut și nu cred că a fost creat în laborator, nu consider virusul acesta o armă biologică și nu cred că Bill Gates are vreun amestec, chiar dacă pare ciudat faptul că ne-a spus ceva despre o pandemie încă de acum câțiva ani. Mă scuzați, dar mintea mea mi-a semnalat că nu e nicio conspirație cu privire la pandemie.
Pe de altă parte, da, cred că China a încercat să manipuleze, mai mult sau mai puțin, Organizația Mondială a Sănătății pentru a-și face jocurile poltico – economice. Acum, încearcă același lucru Donald Trump.
Asta cred, asta vă spun, dar precizez că am citit mult în viața mea despre epidemiile de ciumă, de pildă ”Jurnal din anul ciumei” de Daniel Defoe, același care a scris minunata poveste a lui Robinson Crusoe. Daniel Defoe povestește despre ciuma bubonică din 1665 de la Londra și de acolo am aflat că lumea a dat vine pe păcatele ei, nu pe altcineva. Ce e drept, nu trăia pe atunci Bill Gates.
S-a mai întâmplat, totuși, ca oamenii să îi învinovățească pe alții pentru epidemiile de ciumă, iar dacă nu mă înșel despre învinovățirea evreilor este vorba în ”Istoria coloanei infame” de Alessandro Manzoni.
Toate aceste cărți și altele, apărute la școala franceză de istorie a vieții cotidiene, m-au făcut să percep actuala pandemie ca fiind ceva ce a mai fost, fiindcă oricum nu e nimic nou sub soare, iar istoria se repetă.
Pe acest fond de idei am intrat în izolare și trebuie să vă spun că am ajuns destul de repede la convingerea că dacă pandemia nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată. Iartă-mă, Doamne, că am gândit astfel, pentru că totuși au murit oameni, însă nu credeam vreodată să mă reîntorc la lucrurile simple ale vieții așa cum mi s-a întâmplat acum. Fiind băiet, vorba poetului, păduri cutreieram, dar încetul cu încetul viața m-a dus într-o stare de trepidație pe care acum o percep ca fiind absolut diabolică și din care m-a scos situația actuală, fiindcă altminteri poate că așa aș fi murit.
De fapt, starea de izolare a fost o mică moarte socială, fără dureri, fără despărțiri definitive, dar și fără regrete, cel puțin în ceea ce mă privește.
Ar trebui să scriu poezii și poate chiar le voi scrie despre modul minunat în care am redescoperit pomii și iarba, în care am vorbit cu ai mei din familie și cu puținii prieteni, ba chiar și cu câinii și pisicile din curte. Am putut urmări, pas cu pas, îmbobocirea florilor și fazele trezirii din iarnă a copacilor. Am în jurul casei o pădurice de vreo treizeci de stejari și aș fi murit fără să ne cunoaștem bine eu cu ei și ei cu mine dacă nu se întâmpla nenorocirea asta numită pandemie. Acum știu și care zarzăr va face zarzăre multe și care cireș e mai plin de cireșe încă mici și verzi, ba chiar și câți fluturi, în medie, pot vedea dacă privesc, pe la orele prânzului, grădina de flori.
Să nu râdeți, dar dacă înainte credeam că am nevoie de mai mult timp pentru citit, acum am citit mai puțin, ba chiar m-am gândit că este bine pentru om să fie îndrumat în actual lecturii, ori să își aleagă singur cărțile importante, nu să citească haotic, așa cum am făcut-o eu în anumite perioade ale vieții. Scurtând timpul lecturii, am găsit mai mult timp pentru natură.
Evident, mi-am acordat timp și pentru a sta de vorbă cu mine însumi și, fără să cad în vreo stare de depresie ori de nostalgie după anii care au trecut, am putut analiza ce a fost bine și ce a fost rău și ce trebuie să fac pe mai departe.
Îmi dau seama că am avut noroc fiindcă am ales, în urmă cu 20 de ani, să trăiesc la țară. Îmia duc aminte cum se mirau colegii de redacție de la acest ziar că am devenit țăran, iar prietenii la fel, nu înțelegeau ce am făcut. Uite că am făcut bine. Cred însă că și lumea de la oraș, de la bloc, a putut, dacă a vrut, să se întoarcă spre sine și apoi spre ceea ce e simplu și natural.
Cam așa am petrecut și petrec pandemia, cu sublinierea faptului că dacă nu am fost prea încântat de-a lungul vremii că am rămas în presă, în loc să urmez cariere înalte pentru care eram pregătit, de data asta i-am mulțumit lui Dumnezeu. Am putut să îmi fac meseria pa care o blamam altădată stând la telefon, pe skype și pe Facebook și scriind de acasă, limitând la maxim documentările face to face.
Vreau să mai spun ceva despre cum am perceput eu măsurile de izolare luate de guvern. Ei bine, nu m-am revoltat, am crezut și cred că guvernul nostru, ca alte multe guverne, s-a temut de un dezastru umanitar căruia sistemul de sănătate publică să nu îi poată face față. De aici măsurile pe care unii le consideră prea drastice sau chiar aberante. Eu am căutat să le înțeleg.
Cam așa îmi petrec pandemia, iar dacă se va întâmpla ceva inedit, vă voi ține la curent.
Închei aici fiindcă seara voi fi la Curier TV, îmi place mult să dialoghez îm emisiunea pe skype a doamnei Marilena Barață.
Să ne revedem sănătoși.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
