Când am citit, în urmă cu 30 de ani, într-un tratat american despre presă că pe la ei există ”sistemul politico – mediatic”, mi-am zis că poate nu am înțeles eu bine ce vrea să spună. Viața mi-a demonstrat, pe viu, care e treaba.
Presa din întreaga lume e legată cu lanțuri de puterea politică, iar presa din Occident pare liberă întrucât lanțurile sunt mai lungi și mai puțin vizibile publicului larg. Se pare că ne-am obișnuit deja cu ideea, din moment ce nimeni nu a fost șocat, deunăzi, când Donald Trump a declarat că dacă va câștiga alegerile, va reda Americii libertatea de exprimare.
Să vedem însă cum funcționează lucrurile la noi, pentru că e mai aproape cămașa decât haina. Presa care are pretenția de a-și merita numele, adică presa clasică, depinde într-o proporție covârșitoare de banii primiți de partidele politice de la AEP. Când vrea să mai adauge ceva la aceste sume, se apelează la procurori și la instanțe, de unde sunt extrase dosare care se transformă, în redacție, devenind așa – zise anchete de presă. Anchetele emană teamă, teama aduce bani. Presa cu pedigree, mai ales cea zisă ”centrală”, mai primește bănuți de la structurile de intelligence, iar cei mai șmecheri beneficiază chiar de fonduri de la unele ambasade, fundații, ONG – uri.
Ce vine de pe piața liberă puteți constata urmărind reclamele de la posturile mari de televiziune: suplimente alimentare, pastă de dinți, sosuri, hrană pentru peturi și câte un lanț de magazine. Adică nici cât să plătească mogulii aerul condiționat.
În provincie, banii politici și micile contracte cu administrațiile publice locale alcătuiesc bugetul care, de cele mai multe ori, e mai mic decât al unui butic din mediul rural.
E bine ca oamenii să știe aceste aspecte, pentru a citi atent și printre rânduri, dar pot să vin și cu o veste bună, anume că presa românească, centrală sau locală, e pe de o parte multă, pe de alta, are alternativă. Presa multă înseamnă că încrucișând știrile și comentariile de la unii și de la alții, ajungi să te apropii cât de cât de adevăr. Problema este câți oameni vor și au timpul necesar să apeleze la mai multe medii de informare.
Salvarea vine de la presa alternativă, iar aici mă refer la podcasturi. Cine obișnuiește să le urmărească, află că una zice presa mainstream și alta presa de nișă. Iată câteva exemple. Presa oficială ține cu Kamala Harris, nu discută despre pace în Ucraina, nu pomenește despre amestecul serviciilor în politică, nu o critică pe Ursula, în vreme ce presa alternativă face exact pe dos. Există vreo zece podcasturi bune în România și de la ele mai poți surprinde idei fără autocenzură. Este însă o chestiune, anume că publicul larg folosește telecomanda, nu prea se uită la emisiuni pe telefon sau calculator, ceea ce face ca toate podcasturile țării, luate împreună, să nu depășească audiența unei singure televiziuni de știri.
Pe lângă constrângerile financiare, există și trebuie să le luăm în seamă, constrângeri legale. În Carta Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, capitolul 11, putem citi un frumos alineat (1). ”Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”. Stați drepți și nu vă bucurați prea tare, deoarece după după alineatul (1) vine alineatul (2).
”(2) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Încă se poate respira, totuși, în România, deoarece acest alineat (2) nu e încă folosit din plin, dar nu vă îngrijorați, se va întâmpla și acest fapt.
Veți zice că ne salvăm cu frumoasele rețele de socializare, unde putem să ne spunem adevărul nostru, în mod liber? Nu, nu veți zice așa deoarece nu e om care, postând și altceva decât câini, pisici și flori pe rețeaua lui Zuckerberg să nu fi fost suspendat, restricționat, să nu i se fi șters o postare sau un comentariu măcar o dată, de către cenzori digitali, ori de către administratori anonimi care nu dau socoteală nimănui în statul român.
Dacă acestea sunt problemele, dacă noi toți, cei care spunem că lucrăm în mass – media, avem condiționări economice, se pune problema ce să facem noi și ce să faceți voi.
Noi putem să fim inteligenți și cât de cât curajoși, strecurând (alt termen nu găsesc) adevărul acolo unde trebuie neapărat să-l spunem. Voi (dumneavoastră) trebuie, de asemenea, să fiți inteligenți și curajoși, adică să gândiți cu capetele voastre și să nu vă temeți să ascultați podcasturi, așa cum pe vremuri, unii ascultau ”Europa liberă” sau ”Vocea Americii”. Mint și podcasturile, dar mai puțin, deoarece au cheltuieli mai mici.
Vin alegerile. Acesta este motivul pentru care am vrut să mai discut o dată despre acest gen de chestiuni. Pe final, o amintire.
Am fost, cândva, în vizită la redacția cotidianului ”Tineretul Beijingului”. Tânărul redactor – șef mi-a mărturisit, cu mândrie, că are totul de la stat: casă, mașină, burse în străinătate. Vă închipuiți că primea totul, dar dădea pe măsură.
Pe aici, prin Occident, încă nu s-a ajuns aici. Adică redactorii – șefi nu primesc casă și mașină, fiind nevoiți să le cumpere.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
