- Din punctul meu de vedere
În anul 2000, când eram directorul cotidianului ”Curierul zilei”, m-am mutat din Pitești în comuna Albota. Multă lume nu a înțeles de ce plecam ”la țară” și întâlneam priviri pline de compasiune cărora le răspundeam că e minunat acolo cu câini, pisici, copaci, păsări și flori.
Aveam câteva impresii din străinătate despre cum va evolua societatea românească. Noaptea, în Manhattan observasem că era pustiu, lumea se retrăgea în zonele cu natură vie. Pe un feribot, în Norvegia, întâlnisem un tip care făcea naveta două ore până la Oslo doar pentru a dormi în casa lui de la marginea pădurii. Un stomatolog german îmi povestise, de asemenea, că pierdea două ore pe autostradă, făcând naveta la cabinet.
Mie îmi era de ajuns ce știam, dar românii încă nu gândeau așa. Desigur, acum, în plină pandemie, casa mea de la țară e mai importantă decât un penthouse în centrul oricărui mare oraș.
Adevărul este că plecând din mijlocul a ceea ce se cheamă civilizație, dădeam o dublă legătură. Pe de o parte, fetița mea avea să se nască la țară, pe de altă parte, încercam să îmi liniștesc mintea care deja începea să fie parazitată și chinuită de ceea ce se cheamă disonanță cognitivă.
În acel moment, marea disonanţă cognitivă era între faptul că pentru a avea tiraj era nevoie să public articole despre crime şi violuri, fapt pe care îl detestam. Nici acum situaţia nu a evoluat, publicul vrea sânge şi cancan.
Despre disonanța cognitivă vă propun să vorbim astăzi. Adaug că de multe ori în viață mi-a prins bine faptul că sunt psiholog, unul de școală veche, sănătoasă.
Disonanța cognitivă este un termen lansat încă din 1967 de Leon Festinger, fiind definită ca ”opoziția psihologică a ideilor ireconciliabile gândite simultan de un individ”.
Să luăm repede un exemplu din zilele noastre, pentru a nu pluti la nivelul teoriei.
De pildă, eu știu că ambasadorii nu se implică în politica țărilor care îi găzduiesc. Mai știu că America este țara deplinei democrații. Aceste idei sunt atât de înrădăcinate în mintea mea, încât cu greu le-aș putea da la o parte. În același timp însă domnul Adrian Zuckerman, ambasador al SUA, face următoarea afirmație:
„Va fi nevoie de lideri vizionari, precum preşedintele Iohannis şi prim ministrul Orban! M-am întâlnit cu mulți miniștri ai guvernului. Cu toții au muncit extrem de mult pentru a inversa haosul pe care l-au moștenit în noiembrie 2019. Doar un exemplu, ministrul finanțelor a constatat că guvernul anterior păstra două contabilităţi paralele și nu plătise cele mai multe facturi pentru servicii prestate de aproape un an. Alți miniștri au găsit condiții similare, proiecte nefinalizate și ministerele golite de oamenii cinstiți care lucrează din greu şi care sunt esențiali pentru a conduce guvernul în mod corespunzător.”
Este evident că declaraţia ambasadorului se bate cap în cap cu ideile mele despre rolul ambasadorilor şi mă aflu, aşadar, într-o situaţie tipică de disonanţă cognitivă.
Disonanţa cognitivă provoacă, fie că ne dăm seama, fie că nu, un anumit disconfort şi chiar suferinţă psihică.
La ţară, animalele şi natura te ajută să suporţi mai bine disonanţa cognitivă.
Încă un exemplu, descoperit de mine la unii dintre amicii mei de pe Facebook.
Am văzut cu toţii faptul că noaptea, ca hoţii, un procuror şi nişte candidaţi de la un anumit partid au scos şi au introdus la loc un sac cu voturi sau cu procese verbale de la o secţie de votare. Totuşi, suporterii partidului respectiv mi-au scris pe Facebook precum că ”nu este ce pare a fi”. Evident, oamenilor le vine greu să împace două idei contradictorii și dați-mi voie să citez dintr-un alt psiholog, Lauren Slater, a cărui carte, intitulată ”Cutia lui Skinner”, o puteți găsi la librărie sau, mai bine, o puteți comanda pe net. Spune Lauren Slater:
„Oamenii se angajează în cele mai incredibile gimnastici mentale , totul pentru a-şi justifica ipocrizia.”
Ipocrizia în politică atinge adeseori cote greu de imaginat, ca de exemplu faptul că Ludovic Orban o acuza pe Raluca Turcan că a izbândit în politică prin relaţii erotice pentru ca acum să îi fie adjunct la guvernare, ori faptul că Rareş Bogdan cerea ca Orban şi ai lui să meargă la puşcărie, ori faptul că Nicuşor Dan spunea că premierul de azi cară banii cu sacoşa, ori faptul că doamna Clotilde Armand cândva dorea să se numere din nou voturile, iar acum a vrut exact invers.
Ce frază greoaie am construit ! Ipocrizia în politică e greu de digerat.
Scria Leon Festinger o frază pe care mi-aş dori-o copiată şi prinsă cu piuneză pe perete de către toţi cititorii acestor articole:
„Ne petrecem vieţile fiind atenţi numai la informaţii consonante cu crezurile noastre, ne înconjurăm de oameni care ne sprijină crezurile şi ingorăm informaţiile contradictorii, care ne-ar face să ne îndoim de ce am construit.”
Când oamenii obişnuiţi procedează astfel, daunele nu sunt foarte importante, dar când o fac liderii de partid pot avea loc catastrofe, aşa cum s-a întâmplat în Argeş.
Preşedintele PNL Argeş, dl Adrian Miuţescu, este un politician care a vrut binele partidului, drept pentru care a ales doi candidaţi pe care i-a considerat de excepţie, pe Sorin Apostoliceanu şi pe Emanuel Soare. Primul avea o mare notorietate, celălalt putea fi făcut cunoscut, ca prefect, iar în plus venea cu aura de profesor universitar.
În continuare, au început să curgă informaţii că electoratul nu îl doreşte pe Apostoliceanu fiindcă venea de la PSD, iar Emanuel Soare nu se poartă ca un profesor.
Dl. Miuţescu a căzut şi el victimă teoriei lui Festinger potrivit căreia acceptăm doar informaţii consonante cu crezurile noastre şi, în loc să îşi reconsidere opţiunea şi să îi înlocuiască pe cei doi, a persistat în greşeală.
Am văzut ce a ieşit.
Partidele, mai ales PNL şi USR, folosesc analiza psihologică pusă la dispoziţie de structuri. În plan local, nu o foloseşte nimeni, absolut nimeni.
Se merge pe experienţă şi intuiţie, ceea ce a început să nu mai fie suficient.
Ignorarea psihologiei politice face ravagii electorale.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni şi joi)
