Crăciunul sau Nașterea Domnului este o sărbătoare creștină celebrata la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii.
În anumite ţări unde creștinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. Crăciunul este în zilele noastre un timp al magiei, al generozității și al iubirii. Este perioada în care aproape întreagă suflare umană sărbătorește nașterea lui Iisus Hristos.
Crăciunul este în zilele noastre un timp al magiei, al generozităţii şi al iubirii. Este perioada în care aproape întreaga suflare umană sărbătoreşte naşterea lui Iisus Hristos. Acestuia îi sunt asociate astăzi o mulțime de obiceiuri adânc împământenite cum ar fi împodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.
Originile nordice
Cu secole înainte de nașterea lui Iisus, în timpul nopților lungi și geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii și renașterea naturii care urma să se întâmple odată cu venirea mult așteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule. În 25 decembrie, data solstițiului de iarnă conform calendarului păgân, taţii împreună cu fiii aduceau din pădure cel mai mare buștean pe care îl puteau găsi și îi dădeau foc. Fiecare scânteie se credea că reprezintă un porc, o pisica sau alt animal care se vă naște în primăvara. De asemenea, o mare atenție se dădea plantelor perene care rămâneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viață era totuși prezentă în această perioadă întunecată și rece. Pe parcursul celor 12 zile cât trebuia să stea aprins bușteanul, ospățurile se țineau unul după altul, se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depășească iarna aspră. Fiind un timp în care demonii și spiritele bântuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înțeleaptă soluție de urmat. La peste 1.500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puțin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întăi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară – un timp de distracție, băutură și orgii – care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemnă „belșug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale. 25 decembrie reprezentă ziua centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua nașterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit și Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. O altă sărbătoare extrem de importantă era Juvenalia, care îi sărbătorea pe copiii Romei, simbol al fertilității. Printre clasele superioare ale Romei manifestațiile erau semnificativ mai sobre. Mulți romani influenți îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit. De fapt cultul lui Mithra era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constată scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea și așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naștere a Soarelui Neînvins.
Originile creştine
În timp ce romanii păgâni îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie își făcea loc prin imperiu. La început creștinii nu sărbătoreau nașterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentând partea esențială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere ale martirilor și a lui Iisus. Numeroși părinți ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii. Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului. Totuși până în secolul patru problema nașterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu știau cum să și-l imagineze pe Iisus, începând să creadă deja că era doar o emanație pur spirituală a lui Dumnezeu. Așadar decizia de a-i sărbători nașterea, însemnă că acesta a avut și o formă umană palpabilă. Cum Evangheliile nu dau niciun detaliu despre data nașterii lui Iisus, aceasta a rămas un mister. Totuși pasaje clare sugerează că nu a fost în decembrie. Pastorii din apropierea Betleemului care ,,trăiau sub cerul liber” și se îngrijeau de turmele lor în timpul nopții, nu prea aveau ce să caute pe afară în toiul iernii, când se înregistrau cele mai scăzute temperaturi. Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima dată de Sextus Julius Africanus în anul 221 exista doua explicații larg răspândite. Creștinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos”, trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obținea data de 25 decembrie. Cealaltă explicație a fost că la această dată, în lumea romana, germanică și orientală se celebrau date de naștere ale zeilor păgâni. Biserica știa că nu putea scoate în afara legii tradițiile păgâne cu privire la Crăciun așa că s-a hotărât să le adopte, punând data nașterii lui Iisus în același timp cu cea a zeilor păgâni. Astfel, pentru a îmbină cultura anticreștină cu cea creștină și spre a-i converti pe oameni la creștinism, ziua de naștere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naștere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God). Până în anul 350, când Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, creștinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus și au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstițiului egiptean, când era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care că și Iisus, transformă apa în vin), așa cum se mai celebrează în unele locuri și în zilele noastre. Desi încă nu se numea Crăciun, sărbătoarea nașterii lui Cristos avea o dată oficială la care să fie celebrată.
Cum s-a răspândit Crăciunul?
Totuși pe stradă și în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decât o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele și străzile erau pline de oameni aflați sub influenţa licorilor bahice și de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activități. Situația a devenit atât de gravă încât până în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută de către Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămână pură faţă de pagânism. Fară prea mare succes însă. Când mulți dintre protestanți au scapăt de persecuțiile bisericii catolice și s-au refugiat în coloniile din Lumea Noua, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toți la ,,serviciu”. Populația ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun și în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul vă deveni extrem de răspândit, fară a fi însă nicio sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America vă inventa propriul ei Crăciun și în acest proces îl va reinventa pentru întreagă lume. Pentru că inițial a debutat cu stângul, clasele superioare și-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vândut scriitor american și în 1819 s-a folosit de experiența sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiași pe care îi ospătau cu toate bunătățile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a ,,atacat” problema Crăciunului scriind în doar șase săptămâni un colind de Crăciun. Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepția despre această sărbătoare, aducând familia și actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăți și cu o atmosferă caldă și veselă de familie. Pentru ca sărbătoarea să prindă la public, trebuia ca societatea să fie pregătită pentru ea. Și schimbarea majoră a apărut tocmai în sânul familiei. Lumea știa acum de ce sărbătorea Crăciunul, dar nu prea știa cum. Vechile tradiții păgâne păreau nepotrivite, dar totuși unele s-au păstrat până în zilele noastre, alături de celelalte obiceiuri creștine.
Colindele creştine
Colindele au fost cântate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nici o legătură cu tradiția de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franțuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cântăreți la diferite instrumente muzicale. Inițial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire și belșug, având o funcție mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor – moștenit din sărbătorile Calendelor și a Saturnaliilor romane – era acela de alungare a spiritelor rele și de reântâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări. Elementul creștin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenta bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinții care erau sărbătoriți în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativității. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din ușă în ușă pentru a vesti nașterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci. La noi în țară colindatul are o veche tradiție și a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat și alte tradiții precum mersul cu Viflaimul, cu Plugușorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evocă momentul în care la nașterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor. Putină lume știe însă că aceștia, spre deosebire de păstori, nu l-au vizitat pe nou-născut în noaptea nașterii cum apare deseori portretizat, ci mai târziu când locuia deja în Betleem. De asemenea, nu se știe nici numărul lor. Se presupune că ar fi fost trei pentru că Evangheliile menționează trei tipuri de cadouri: aur, smirnă și tămâie.
Bradul de Crăciun
Bradul de Crăciun își trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost dintotdeauna o parte a celebrării iernii. Acest obicei a fost moștenit de la popoarele nordice care își împodobeau casele cu ramuri de brad și de vâsc. Pomii, care la început erau atârnați de tavan, au început să fie decorați cu mere care simbolizau, Grădina Edenului, iar ilicele cu care se decora casa au început să simbolizeze coroana de spini a Mântuitorului. O povestioară spune că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat pentru prima data pomul de Crăciun cu lumânări. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, bradul împodobit se întâlnea doar în Germania și poate că ar fi rămas acolo, dacă nu se oficia în 1840 mariajul reginei Victoria cu vărul ei, prințul Albert al Germaniei. Acesta a adus cu el în Anglia toate tradițiile de acasă inclusiv pomul de Crăciun.
Felicitările de Crăciun
Felicitările au apărut prima oară în Anglia, când copii iși exersau ortografia prin scrierea de urări de Crăciun pentru părinții lor, dar Sir Henry Cole e cel care a creeat prima felicitare de Crăciun adevărată. Director al muzeului londonez “Victoria&Albert”, Sir Henry a fost prea ocupat în perioada Crăciunului anului 1843, ca să își scrie urările de Crăciun pentru prietenii săi. Așa că l-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustrațiile. Felicitarea era compusă din 3 pagini, cea din mijloc înfățișa o familie sărbătorind Crăciunul, pe prima pagină era inscripționat mesajul “Iți Urez Un Crăciun Vesel și Un An Nou Fericit”.
Ciorapii de Crăciun
Conform legendei, un nobil a fost atât de afectat de moartea soției sale, încât și-a rispit întreagă avere. Acest lucru le-a lăsat pe cele 3 fiice ale sale, fară mijloace de intreținere, fiind astfel confruntate cu o viața de sărăcie cruntă. Generosul Sf. Nicolae, a auzit de necazul celor 3 fete. Dorind să rămână anonim, a încălecat pe calul său alb și a pornit spre casa nobilului, odată ajuns acolo a aruncat 3 pungi cu bani de aur în hornul casei. Cele 3 pungi au căzut în ciorapii pe care cele 3 fete, îi atârnaseră la uscat, deasupra șemineului.
Vâscul
Vâscul a fost folosit de preoții druizi cu 200 de ani înaintea nașterii lui Iisus, în timpul sărbătorilor de iarnă. Venerau planta deoarece deși nu avea rădăcini, rămânea verde de-a lungul lunilor de iarnă. Celții credeau că vâscul are puteri magice, tămăduitoare, o foloseau ca antidot al otravei, infertilitații și pentru îndepărtarea spiritelor rele. Era văzut de asemenea și ca un simbol al păcii, romanii ziceau, că doi dușmani care se întâlnesc sub o ramura de vâsc, renunța la arme și se îmbrățișează. Scandinavii au asociat planta cu Frigga, zeița iubirii, și poate că de aici vine obiceiul sărutului de sub ramura de vâsc. Cei care se sărutau sub vâsc, aveau promisiunea unui an nou fericit și plin de noroc.
Crăciunul în jurul lumii
Desigur obiceiurile de Crăciun au fost adaptate după necesități în diversele colțuri ale lumii. Moș Crăciun nu vine cu sania trasă de reni în Australia, ci pe o placă de surf. Australienii își împodobesc casele cu feriga, frunze de palmier sau cu alte flori de sezon. În China și în Japonia, pomii de Crăciun introduși de misionarii vestici în secolele XIX-XX, erau împodobiți cu decorațiuni complicate din hârtie. India în schimb a înlocuit bradul cu copacii de mango sau cu bambușii, iar casele le erau decorate cu frunze de mango. Crăciunul este un fastuos festival al verii și în Brazilia, care include picnicuri, jocuri de artificii , precum și o procesiune solemnă a preoților la miezul nopții. Odată cu debutul lunii decembrie un freamăt, la început abia imperceptibil, cuprinde parcă întreaga lume. Colindele de Crăciun sunt primul semn. În marile lanțuri de magazine și în malluri, acestea încep să răsune din ce în ce mai devreme, dându-i cumpărătorului ideea că sărbătoarea bate deja la ușa. Luminițele de Crăciun, fotografiile cu Moș Crăciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc aduc ,,Spiritul Crăciunului”, un concept care a fost meticulos creat de marketingul inteligent din ultimele decenii și care inevitabil pune stăpânire peste întreagă populație. Cu toate acestea, sărbătoarea are ca centru de greutate familia. Crăciunul este ocazia ideală pentru membrii familiilor de a se reântâlni, uneori după perioade lungi de despărțire. Redacţia Curierul Zilei
