De ce recunoașteți singuri că fiind politicieni sunteți scutiți de înțelepciune?

• Din punctul meu de vedere

Subiectul articolului de astăzi a apărut citind un comentariu la un text politic postat pe Facebook de directorul Muzeului Golești, Justin Dejanu. Comentariul suna în felul următor:
” Doamne ești atât de fals și părtinitor încât personal am sa te elimin din lista mea de pe internet. Fără regrete – ADIO!”
Înainte de a intra propriu-zis în subiect, vă întreb dacă v-a plăcut, cât de cât, filosofia, la școală. Dacă veți spune că nu v-a plăcut absolut deloc, vă îndemn să nu continuați lectura acestui text deoarece nu îl veți înțelege, vă veți enerva și mă veți insulta în toate felurile la rubrica de comentarii. Pentru a pricepe ce voi spune în continuare, este nevoie de un pic de filosofie.
Să începem însă nu de la filosofie, ci de la gramatică. După cuvântul ”Doamne”, trebuia o virgulă, pentru a arăta că este vorba despre o exclamare, nu despre o adresare către ”Doamne”, cum ar veni, către Dumnezeu.
Continuăm cu un pic de logică, deoarece autorul comentariului spune că îl va elimina ”personal” pe Justin Dejanu din lista sa de internet. Păi, cine altcineva ar putea să îl elimine decât autorul, el însuși, adică, ”personal”. Adăugând inutil cuvântul ”personal”, comentatorul nostru arată că pe contul său de Facebook ar mai acționa și altcineva. Deoarece, mai mult ca sigur, doar comentatorul ”umblă” pe contul lui de socializare, cuvântul ”personal” este în plus.
De ce am insistat cu aceste amănunte care ar putea părea unora ca oțioase ? Pentru a atrage atenția că în comentariile de pe rețelele de socializare este bine să ne exprimăm cât mai ”curat” cu putință, pentru a nu lăsa loc la interpretări care pot produce replici, replici la replici, iar în cele din urmă, la un scandal inutil.
Să intrăm, acum, în filosofia despre care vorbeam, procedând în mod socratic. Atunci când caracterizezi pe cineva ca fiind ”fals și părtiniitor”, pe tine te consideri absolut ”autentic și nepărtinitor”, ori admiți că și tu ai putea fi fals și părtinitor ?
Evident, cineva care se consideră fals și părtinitor nu poate spune despre altcineva că este fals și părtinitor decât dacă este un ipocrit. Pentru că oamenii, în general, nu se consideră pe sine ipocriți, ci onești, înseamnă că autorul comentariului se vede ca fiind ”autentic și nepărtinitor”.
Când te consideri pe tine într-un anumit fel ai vreo garanție că ești cu adevărat în acest fel ? Nici vorbă, bunul simț te obligă să admiți că opinia ta despre tine este doar o opinie și nimic mai mult, cu excepția situației în care, primind o funcție socială, societatea însăși îți acordă prezumția că ai anumite calități. În cazul nostru, comentatorul, pentu a se putea considera din capul locului ”autentic și nepărtinitor”, ar fi trebuit să dețină statutul de sfânt, preot, judecător, ori renumele de înțelept, în genere.
Vi se pare inutilă demonstrația mea de până acum ? Nici pomeneală, pentru că pe rețelele de socializare vedem la tot pasul opinii formulate ca adevărate judecăți despre celălalt, în fond, atacuri la persoană.
Veți zice: bun, dar ce să facă un om care vrea să își spună opinia despre alt om sau despre orice ? Este atât de simplu, există o metodă prin care scapi de toate contradicțiile filosofice.
Spui din capul locului că tot ceea ce afirmi este opinia ta și, la nevoie insiști, adăugând că nu excluzi posibilitatea de a te înșela. Mai există o variantă, ceea ce în retorică se cheamă ”ad verecundiam”, adică apelul la autoritate. Dacă ești economist sau politolog, poți preciza asta atunci când judeci chestiuni de economie sau politică, deși în toate cazurile expresia ”aceasta este opinia mea” este binevenită.
Trebuie să fim atenți la limbaj, la formularea gândurilor noastre, deoarece Esop ne spune că limba este și cel mai bun și cel mai rău lucru, prin limbă se scriu poezii, dar tot prin limbă încep războaiele. Există, în ”Esopia” o frumoasă poveste cu acest sens, dar nu o dezvolt aici.
Preocuparea pentru acuratețea cunoașterii și exprimării a fost atât de pronunțată, încât Descartes, printre alții, i-a consacrat opera sa principală. După ce arată că te pot înșela, adesea, chiar și simțurile, ba chiar și demonstrațiile matematice pot fi manipulate, filosoful francez ajunge la concluzia că există totuși ceva indubutabil adevărat, ceva cuprins în expresia ”Gândesc, deci sunt”. Când mă îndoiesc, cuget, iar din moment ce cuget, este perfect adevărat că exist.
Fiindcă filosofia presupune contradicția dintre filosofi, reprezentantul pragmatismului american pe nume Cherles Sanders Peirce considera că opinia este adevărată în funcție de ceea ce faci în baza ei. Dacă sari să stingi focul, opinia că îți arde casa este adevărată.
Nu știu dacă stau lucrurile chiar așa, dar merită analizate. Nu vă place să întoarceți o idee pe toate fețele, considerați că ar fi o pierdere de vreme ? Cineva vă dă dreptate dacă gândiți altfel, dar acel cineva, pe nume Wittgenstein, pune o condiție:
”Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”, ideea fiind că ceea ce se poate spune în genere se poate spune clar, iar despre restul, mei bine să nu vorbești.
Ce să vezi, într-o carte care a apărut de curând și care se află, fierbinte, în librării, filosoful Gabriel Liiceanu spune același lucru precum Wittgenstein, dar în alt sens, anume că oamenii nu ar trebui să vorbească despre Dumnezeu deoarece despre El nu se poate vorbi clar. Chestiunea este mai complicată și despre această carte intitulată ”Ce gândește Dumnezeu/ Puțină teologie” poate vom discuta cu altă ocazie.
Închei folosind în sprijinul meu argumentul ”ad verecundiam” spunându-vă că nu strică puțină filosofie, deoarece cuvântul ”philo” înseamnă în greaca veche ”iubire”, iar ”sophia” înseamnă ”Înțelepciune”, ceea ce am învățat la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Adaug, totuși: ce te faci cu politicienii care au neobrăzarea să susțină că anumite afirmații ale lor sunt ”declarații politice”.
E ca și cum ai recunoaște singur că fiind politician, ești scutit de înțelepciune.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)