Oameni şi vremuri
Cazul polițistului piteștean care și-a omorât copilul de numai 3 ani și 7 luni, după care s-a sinucis a marcat sfârșitul unei săptămâni plină de încărcătură emoțională negativă dată și de comemorarea celor 3 ani de la tragedia din Colectiv. Nu vreau să judec gestul necugetat al tânărului polițist pentru că nu cunosc intensitatea zbuciumului din sufletul acestui om chinuit de durerea despărțirii.
Divorțul reprezintă o traumă asemănătoare cu pierderea cuiva drag. Sufletul intră într-un doliu care ține, conform literaturii de specialitate, cam 6 luni sau mai mult dacă în jurul celui care a suferit pierderea, nu există prieteni, familie, care să-l susțină în depășirea acestui greu moment. Gândurile rele, egoiste, răzbunătoare, pun stăpânire pe minte, iar sufletul chinuit se umple de ură. Dacă nu ai o relație bună cu Dumnezeu, te poți pierde. Nu știm relația de credință pe care o avea tânărul polițist, dar cu siguranță nu a știut cât valoreaza viața micuțului înger, dar nici a lui. Este nevoie de o analiză a societății de o mai bună educație în familii, în școli, de o mai mare apropiere a Bisericii de om, cu scopul de a-i deschide ochii spre importanța vieții lui. Dar cine să o facă într-o societate putredă care pe zi ce trece se îndepărtează de Dumnezeu. Omul se însingurează, se radicalizează și este din ce în ce mai dezorientat. Haideți să ne lansăm într-o mică analiză:
Când Dumnezeu a conceput măreața creație, omul a fost lăsat în ultima zi. De ce ultimul? Să-l fi considerat Dumnezeu mai lipsit de importanță? Nici vorbă, omul este încununarea creației divine devreme ce este făcut după chipul și asemănarea Sa. Iată ce spune la Facerea 1.26: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, să stăpânească peștii mari, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile de pe pământ și tot pământul”. Așadar, iată, l-a făcut stăpân pe tot pământul. Și a mai făcut ceva Dumnezeu în bunătatea Sa nemărginită. I-a dat omului suflare de viață, adică natură divină. „Atunci luând Domnul Dumnezeu țărînă din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și a făcut omul ființă vie”, Facerea 2.7. Cât de mult a iubit Dumnezeu omul dacă i-a dat viață prin suflarea sa! Dar oare omul este conștient de valoarea darului primit? Aceasta este întrebarea care ar trebui să preocupe toată omenirea.
Dacă omul ar conștientiza că viața are valoare inestimabilă pentru că ea conține suflarea lui Dumnezeu, cu siguranță lumea ar arăta altfel.
Nu ar mai fi atât de multă ură, nu ar mai fi atât de multă violență și așa multe sinucideri. Preocuparea omului ar fi să-și facă viața cât mai frumoasă, mai înălțătoare. De ce nu este conștient omul de valoarea vieții lui și a celor din jurul lui? Pentru că așa cum am văzut, omul este ființă duală, are și natură materială fiind făcut din țărînă și natură divină, prin suflarea de viață. Iar pentru că are liberul arbitru, dintre cele două particularități, cei mai mulți oameni au ales să acceseze cu preponderență pe cea materială, lăsând într-un colț al celulei, natura divină. Dar oare alegerea o facem noi?Așa credem, numai că, la alegerea noastră contribuie foarte mulți factori externi care pot da influențe de toate genurile. De la așezare geografică, religie, societate, până la familie. Adeseori, ni se spune că omul nu reprezintă nimic pentru Dumnezeu, fiind făcut din nimic. Că suntem fire de nisip pe fundul mării. Toate au menirea de minimalizare a omului și implicit a sensului vieții lui.
Din toate timpurile oamenii au fost preocupați de sensul vieții. Mesopotamienii considerau că ei sunt făcuți din lut și sângele zeilor, iar sensul vieții lor era în a-i sluji pe zei. Mai târziu și ei au văzut că viața lor este importantă și au încercat să-i dea un sens. Toți oamenii de știință au studiat viața și sensul ei. Iată ce spune Einstein: „O ființă umană face parte dintr-un întreg pe care îl numim Univers, o parte limitată de timp și de spațiu. Ea se percepe pe sine, gândurile și sentimentele ei, ca pe ceva separat de rest. Un fel de iluzie optică a conștiinței sale.
Pentru noi această iluzie este un fel de închisoare, limitându-ne la dorințe personale și la afecțiune pentru câteva persoane apropiate. Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii noastre, pentru a cuprinde toate creaturile vii și întreaga natură a frumuseții ei”.
Dar Dumnezeu a mai făcut ceva pentru om: când i-a dat suflare de viață, a făcut-o cu atât de multă iubire încât este singura ființă din Univers capabilă să iubească altruist. De ce? Pentru că îl conține pe Dumnezeu. Așadar, scopul vieții noastre este să învățăm legea iubirii. Dacă am cunoaște importanța darului divin cu siguranță atunci când vrem să distrugem acest dar ne-am opri și am spune: Nu omorî Dumnezeul din tine!
Marilena Baraţă
