- Din punctul meu de vedere
Vă semnalez că există o încercare, în lumea academică occidentală, de a-i convinge pe oameni că nu sunt oameni, ci mașini. Mașinile nu au voință și nici conștiință, ca atare nu se bucură de libertate, iar oamenii sunt la fel.
Credeți că bat câmpii, că sunt pe cale să ader la cine știe ce nouă teorie a conspirației ? Vă înșelați.
Bestseller New York Times, cartea de aproape 500 de pagini a lui Brian Greene, profesor de fizică și matematică la Universitatea Columbia din SUA, intitulată ”Până la sfârșitul timpului” este una dintre sutele, poate miile de lucrări care susțin teza de mai sus.
Spune Brian Greene:
”Facem alegeri, luăm decizii, inițiem acțiuni. Iar acele acțiuni au implicații. Toate acestea sunt reale. Dar fiindcă povestea la nivel uman trebuie să fie compatibilă cu descrierea reducționistă, trebuie să ne rafinăm limbajul și supozițiile. Trebuie să renunțăm la ideea că alegerile, deciziile și acțiunile noastre își au originea ultimă în fiecare dintre noi, că suntem creația activității noastre independente, că au apărut în urma unor deliberări aflate dincolo de raza de acțiune a legii fizice. Trebuie să admitem că, deși senzația de liber arbitru e reală, capacitatea de a exercita liberul arbitru – capacitatea minții omenești de a transcende legile care controlează evoluțiile fizice – nu e reală”.
Pentru a fi și mai clar, autorul spune:
”Avem impresia că suntem autorii ultimi ai alegerilor, deciziilor și acțiunilor noastre, dar povestea reducționistă afirmă clar că nu suntem.”
Suntem asemenea aspiratoarelor robot, crede profesorul Brian Greene:
”E util să ne gândim la asipratorul robot Roomba. Posedă acesta calitatea tradițională a liberului arbitru ? Nu e o întrebare capcană. Cei mai mulțid intre noi vor fi de acord că nu o posedă. Și totuși, în timp ce alunecă pe podeau din sufragerie, întâlnind pereți, coloane și mobilier, configurația particulelor care îl alcătuiesc se rearanjează – hărțile sale de navigație și instrucțiunile interne se actualizează -, iar aceste schimbări modifică comportamentul ulterior al robotului. Roomba învață. Într-adevăr, confruntat cu dificultatea de a ocoli obiectele întâlnite, soluțiile la care recurge – să evite scările, să înconjoare piciorul mesei etc. – prezintă rudimente de creativitate. Învățarea și creativitatea nu necesită liber arbitru”.
Am această carte, din care citez acum, pe birou. Am extras-o dintr-un raft de cărți personale care pledează pentru teoria că darul cel mai important oferit omului de Dumnezeu, libertatea, nu există.
Dacă libertatea nu există, ce rost mai are să ne-o dorim, să o revendicăm, să o apărăm ?
Niciunul.
Acesta este ”rostul” acestor cărți, să ne convingă de faptul că revendicăm ceva ce nu există, iar în subsidiar, să ne spună că suntem doar materie, nu spirit, așadar Dumnezeu e de prisos.
Veți crede că astfel de terorii au șanse minime să ajungă la miliarde de oameni, dar vă contrazic. Lucrările de acest fel se află la bibliografie în diferite universități, ideile lor sunt asimilate de studenții care apoi, înainte și după absolvire, le vor disipa în întreaga lume.
Acesta este culmea progresismului: să arate că oamenii nu sunt, de fapt, oameni, ci roboți.
Implicațiile politice sar în ochi. Stima de sine a robotului – om va fi aproape inexistentă, revendicările lui vor rămâne fără fundament, libertatea nu își mai găsește sensul.
“L’amor che move il sole e l’altre stele”( “Iubirea mișcă soarele și stelele”) spune Dante Alighieri în Divina Comedie, de parcă ar fi intuit că peste secole se va naște o asemenea teorie și vrea să îi dea replica.
Totuși, cei care neagă liberul arbitru ajung să susțină și faptul că iubirea este o iluzie, că apare în urma eliminării unor hormoni de către organism și nimic mai mult.
Opera de deconstrucție a omului a început deja și se desfășoară cu rapiditate.
Cred că nu are rost să argumentez aici falsitatea și aberația unei astfel de teorii. Ea presupune că particulele din care este alcătuit un om s-au așezat în asemenea minunate poziții încât, pe parcursul a numai două milenii, i-au făcut pe niște roboți numiți Platon și Aristotel, Shakespeare și Goethe, Dostoievski și A.E. Poe să scrie niște capodopere literare, pe Mozart și Ceaikovski să compună o muzică divină, pe pictorii renascentiști să picteze capodopere.
Cum este posibil ca autorii acestei teorii (dintre care cel mai cunoscut este Yuval Noah Harari) să nu fi luat în calcul replica pe care tocmai le-am dat-o și care îi discreditează ?
Nu le pasă, ei știu că trăim o epocă în care ideile simple pătrund adânc în masa socială, că ne-am obișnuit să renunțăm la spiritul critic, că ne simțit comod acceptând ceea ce pare să fie modern.
În bătălia politică menită să reseteze umanitatea, oamenii de știință se află în ariergarda politicienilor și îi susțin, fiindcă altfel nu au nicio șansă să reziste pe piață. Cercetătorul care ar admite că s-ar putea ca Dumnezeu să existe nu va publica niciodată în revista Nature. Tărâmul științelor umaniste este un câmp de bătălie la fel de aprig disputat ca și acela al politicii, atâta doar că este în umbră.
Probabil că întrebarea legitimă pe care mi-o puneți este dacă iau în considerare ca aceste demersuri ale neuroștiințelor, psihologiei conștiinței și fizicii să facă parte dintr-un plan conspirat. Răspunsul meu este că nu, nu cred asta, consider însă că universitățile, guvernele și sponsorii încurajează acest gen de abordări deoarece sunt în concordanță cu spiritul vremurilor pe care le trăim.
Vremuri în care ideea de a mânca pâine din făină de gândaci este la ordinea zilei.
Permiteți-mi să închei cu o glumă. Când citim că oamenii nu sunt decât niște roboți și nu iau decizii în nume propriu, gândul ne duce la cineva care chiar așa pare a fi.
Cineva care lucrează la Cotroceni.
Gheorghe Smeoreanu (Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
