- Din punctul meu de vedere
Un paradox şi o prostie incomensurabilă a lumii nostre o constituie faptul că lucrul cel mai greu de făcut bine şi anume votul e considerat cel mai uşor şi exercitat cu o lejeritate incredibilă.
Gândiţi-vă că fiecare votant ar fi obligat prin lege să bage în urnă şi o explicaţie de câteva fraze prin care să spună de ce a votat într-un fel sau altul. Vă imaginaţi că un procent uriaş dintre cei care au pus ştampila nu ar fi capabili să îşi motiveze opţiunea şi ar ieşi nişte texte de toată jena. Păcat că nu se întâmplă aşa, ce ne-am mai distra. Sau ce am mai suferi, aşa cum sufeream eu în anii când predam la facultăţile de jurnalism şi vedeam că în două ore viitorul ziarist nu reuşea să scrie mai mult de un sfert de pagină.
Am putea să ne închipuim şi un fel de comisie care să îl cerceteze vreo cinci minute pe alegător, înainte de intrarea la urne, întrebându-l dacă s-a decis, cum s-a decis, dacă e sigur că a decis bine. Vorbesc teoretic, aşa ceva nu se poate pune în practică.
Mă mai gândesc ce ar fi dacă la secţiile de votare ar exista câteva scaune pe care să fie obligat onorabilul alegător să stea zece minute şi să cugete la ce va vota. Pur şi simplu să stea pe gânduri, în sfârşit, aşa cum nu a făcut-o niciodată. Fiindcă asta este problema şi aici voiam să ajung, anume la faptul că nu acordăm deloc timp pregătorii votului nostru care sfârşeşte, de fapt, să nu mai fie al nostru. Dar al cui ?
Al factorilor de influenţă, al vecinului, al primarului, al propagandei, al ranchiunei.
Revenim la ipoteza că oamenii ar fi obligaţi să spună sincer de ce au votat cu X şi nu cu Y, Z etc. La alegerile locale, am vedea cele mai bizare explicaţii. Că Y nu a răspuns o dată la bună ziua când s-au întâlnit pe uliţa comunei, că băiatul lui Z a lăsat-o pe fata vecinei după ce i-a promis că o face mireasă ş.a.m.d. La alegerile generale, am avea explicaţii şi mai haioase. Că ăla are barbă, că celălalt se uită cruciş.
Idealul care ar fi ?
Idealul (îl spun aici, dar a nu se înţelege că sunt atât de naiv încât să cred că va putea vreodată să fie atins) ar fi ca oamenii să se documenteze din diferite surse, să analizeze cu pixul în mână felurite programe electorale şi abia apoi să meargă la vot.
Fiindcă este evident că asta nu se poate, ar fi frumos şi bine ca omul să voteze în funcţie de interesul lui personal. Până la urmă, votul final ar fi o împletire a jocurilor de interese ale unor milioane de cetăţeni, ceea nu ar fi neapărat rău deoarece am putea acţiona în funcţie de interesul general. Desigur, cu condiţia pe care o pune John Stuart Mill de a respecta şi libertatea celor aflaţi în minoritate.
Veţi spune că aşa se întâmplă lucrurile în România, pe care o cunoaşteţi foarte bine, adică oamenii votează interese. Fals, de trei ori, fals. Am văzut că doar un milion de pensionari din cinci milioane au votat partidul care dăduse o lege de mărire a pensiilor cu 40% şi că majoritatea părinţilor cu copii mici au votat împtriiva partidului care spunea că dublează alocaţiile.
Cei despre care tocmai am vorbit se întorceau acasă de la secţia de vot convinşi că au făcut un sacrificiu personal în favoarea dezvoltării economiei naţionale, în aşa fel încît copiii şi nepoţii să o ducă mai bine. Adică, au făcut ei o analiză economică şi au descoperit că, de pildă, mărirea alocaţiilor împiedică dezvoltarea investiţiilor. Nicio clipă nu s-au gândit că în situaţia în care banii nu merg la copii, vor merge la multinaţionale, la şpăgi, în niciun caz la investiţii. Ar fi fost bine să îşi fi exercitat fiecare votul în funcţie de interese.
Totuşi, nu se poate ce vreau eu fiindcă aşa e lumea făcută.
Nu se putea nici măcar la Atena şi în polisurile din Attica, acolo unde a fost inventată democraţia. Cetăţenii mergea la teatru şi pe scenă se jucau piese în care unii candidaţi la diferite funcţii în cetate erau ironizaţi pentru a câştiga alţii. Democraţia la Atena era totuşi directă, adică deciziile erau luate de votanţi, nu ca acum când alegi pe cineva care merge la Bucureşti să voteze, departe de tine şi fără să se întâlnească niciodată cu tine, ori merge la Bruxelles să voteze, uitând de tine, cel care ai dat votul. Când câştigi vreo 10 mii de euro pe lună pentru a ridica mâna pro sau contra, începi să intri în jocuri de interese în care interesele alegătorului sunt puse pe ultimul loc.
Ce-i de făcut ? se întrebau Cernîşevski sau Lenin, fiindcă aşa nu se mai poate, ne prăbuşim de-a binelea. Nu, nu trebuie făcut ce a făcut Lenin, dar nici nu putem sta cu mâinile în sân fiindcă din moment ce la vot procedăm ca proştii, nu avem cum să ne aşteptăm ca în urma votului să iasă ceva deştept. Când idioţenia este cauza, efectul trebuie să fie şi el tot idiot, a demonstrat-o Aristotel.
Sper să nu fiu un utopist, dar cred că doar şcoala poate salva societatea de tip democratic. O şcoală în care copiii să înveţe mai puţin formule de calcul inutile şi mai multă logică, să tocească mai puţin spre deloc comentarii şi să ştie a deosebi un text coerent al unei ştiri adevărate de fake news. O şcoală care să îl înveţe pe om să gândească cu mintea lui.
Fiindcă minte avem toţi, însă doar puţini ştiu să o pună la treabă.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni şi joi)
