- Din punctul meu de vedere
Cât timp mi-am băut cafeaua, am încercat să mă transpun în pielea unui actor de la Hollywood, mai bine zis în creierul acestuia. Oare, cum este să trăiești în cetatea tuturor iluziilor ?
Știrea zilei, din punctul meu de vedere, este că unii actori de la Hollywood au plâns de bucurie că Joe Biden a câștigat alegerile. Ceea ce nu aflăm de pe fluxurile de știri este că probabil mulți fermieri care muncesc pământul Americii au plâns de supărare pentru același motiv.
Sunt aproape sigur că modul de a privi evenimentele politice ține de două aspecte, unul fiind ceea ce ești și ce faci, iar cel de al doilea, ceea ce aspiri să fii și să faci. Psihologia grupului din care faci parte este, de asemenea, decisivă.
La început, sunt liderii, cu interesele lor. Editorii marilor ziare și canale de televiziune, finanțate de marile companii multinaționale, formează unul și același grup, împărtășindu-și recoproc valorile. Gândești în funcție de grupul căruia îi aparții, de sursa existenței tale și a familiei tale. Aceste afirmații sunt banalități.
Adevărul nu este însă unul singur ? În niciun caz. Cea mai simplă experiență este aceea de a privi celebrul desen care poate să reprezinte două profiluri umane așezate față de în față, ori o vază de flori.
Banii și gloria te îndepărtează de Dumnezeu și de patrie. Dacă ai ajuns să îți satisfaci toate fantasmele bogăției și erotismului, este puțin probabil să mai ai ceva de face cu Biserica sau țara ta. Concurența și sexul, stimulate de drog, te pot face să posezi un ego mare cât întreaga planetă.
Cu totul altfel trăiesc și simt salariații familiști care cresc câțiva copii. Pentru ei, Dumnezeu și țara lor reprezintă siguranța zilei de mâine și a faptului că totul are un sens.
Grupuri mai mari se subsumează unor grupuri și mai mari, mai mari, mai mari, mai mari.
În cazul nostru, avem două Americi, pentru simplul motiv că sunt două mari stiluri de a trăi în această țară: grandios sau normal, prin iluzii, ori prin realități cotidiene.
Restul e manipulare.
Partea proastă este că până la urmă, Sodoma și Gomora sunt sortite pieirii.
Puțini sunt cei care, plângând de fericire că a câștigat Joseph Robinette Biden jr., au mai fost atenți la declarația senatorului democrat de Utah, Mike Lee, potrivit căruia ”DEMOCRAȚIA NU ESTE OBIECTIVUL PRINCIPAL AL UNEI GUVERNĂRI. DOAR LIBERTATEA, PACEA ȘI PROSPERITATEA SUNT. SCOPUL NOSTRU ESTE CA CIVILIZAȚIA UMANĂ SĂ ÎNFLOREASCĂ. DEMOCRAȚIA POATE ÎMPIEDICA PROSPERITATEA”.
Luați această declarație și studiați-o un pic. În cazul în care o găsiți normală, puteți plânge de fericire că a cîștigat Biden. Dacă vi se pare monstruoasă, puteți plânge de necaz.
Ideea lui Mike Lee poate fi inscripționată pe frontispiciul lumii de mâine. Aici sunt neomarxismul și progresismul despre care se vorbește atât de mult fără ca oamenii să fie atenți la ceea ce înseamnă.
Unii se bucură cu un fel de satisfacție juvenilă, ca și cum ar ști în amănunt ce ne rezervă viitorul progresist. Mă rog, atitudine de adolescenți fugiți de acasă.
Aș vrea să propun câteva repere ale acestui nou tip de societate, deoarece observ că nu se discută la modul concret despre cum ar urma să trăim în viitor.
Primul aspect de care trebuie ținut seama este că neomarxismul este opus societății liberale. Ideile de inițiativă economică și libertate, așa cum există ele acum definite în societatea occidentală, ar urma să devină tot mai palide și evazive. În schimb, vom putea rămâne, în continuare, și angajați, dar și acționari ai unor mari societăți comerciale fără frontiere.
Libera inițiativă devenind din ce în ce mai ștearsă, urmează să devenim tot mai colectiviști, împărțind ”echitabil” spații de locuit, mijloace de transport, tot ceea ce acum ține de proprietatea considerată inalienabilă. Însăși ideea de proprietate ar urma să devină, treptat, caducă.
Evident că în aceste condiții nu vom mai vorbi nici despre libertate de exprimare sau libertatea presei, corectitudinea politică devenind politică de nivel mondial și înlocuind orice fel de asumare personală a unor puncte de vedere.
Pe mulți nu îi mai deranjează această situație, în măsura în care o percep, deoarece să gândești liber este, nu-i așa, destul de dificil.
Trebuie să îi recunoaștem și o serie de virtuți noului model de societate, prima fiind că dispărând inițiativa privată, dispar și jocurile de interese, inclusiv, desigur, cele aflate la limita legii sau a moralei.
Frumoasa inegalitate dispare, pasionanta nedreptate generată de piață se evaporă și ea, peste munți și peste văi se va așterne un egalitarism tern și o justiție binară.
Mai este însă mult până la momentul în care cetățenii lumii libere vor accepta aceste transformări, dar se lucrează. Teorii care de care mai sofisticate și inedite tind să ne asigure că, în fond, libertatea este o iluzie ontologică deoarece liberul arbitru nici nu există. Deciziile sunt luate de neuroni, iar sistemul hormonal este definiția corectă a iubirii.
Evident, v-ați dat seama că Dumnezeu nu are ce căuta într-o asemenea tablă de valori, măcar pentru faptul că darul său cel mai de preț, libertatea, a fost retras de neuroștiințe.
Întoarcerea la masele creatoare de istorie este o altă himeră, măcar pentru că aceste mase vor fi atât de amorfe încât da, vor fi incapabile de a genera nu mai multă libertate decât aceea de a delega puterea unor organisme de conducere planetare, atât de îndepărtate fizic și emoțional încât vor înregistra gradul zero al pasiunii și implicării.
Lumea va fi predictibilă până la nevroză, voința își va da obștescul sfârșit, reprezentarea va însemna doar colaps cuantic, pacea morții se va instala pretutindeni.
Despre asta vorbim, fără a fi conspiraționiști, înțelegând însă că progresismul vine din plictiseala unora, posesori ai unei puteri prea mari pentru a-i mai încape planeta.
Ideologia se întoarce, mai seducătoare ca niciodată.
Nu rezist, văzând ce se întâmplă în America, să nu vă reamintesc câteva îndemnuri din discursul proletarului eminescian:
” Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât –
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârşit.”
Evident, cei care nu cunosc istoria o vor repeta.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
