- Din punctul meu de vedere
E plăcut când îți confirmă cineva ideile cu date și fapte. Am scris zeci de articole pe tema că nu clasa politică este marele hoț, ci încrengătura acelor multinaționale care optimizează și iar optimizează până când nu mai plătesc nimic la bugetul României. Iar EU nu zice nimic, nici premierul Cîțu. Când cineva a zis ceva în acest sens, recte Liviu Dregnea, a luat drumul Rahovei.
Iată o confirmare.
”Știam de problema Luxemburg, așa cum se știu de mult timp problemele cu Olanda sau Irlanda, Malta sau Cipru, modalități din ce în ce mai sofisticate, dar și mai pline de tupeu, de a extrage bani prin facilitarea unei evaziuni imense pentru multinaționale în dauna țărilor în care acestea își fac profitul. După un scandal de acum 5-6 ani, ni s-a vândut ideea că UE s-a pus pe luptă cu paradisurile fiscale. Politica Luxemburgului de a adăposti multinaționale, tot felul de penali și infractori globali cu averile lor a continuat, este cunoscută și tolerată. Mă pufnește râsul de câte ori îmi amintesc că Jean-Claude Junker era premierul Luxemburgului pe vremea acestui furt masiv, iar apoi a fost șeful Comisiei Europene.
Așa cum mă pufnește râsul când îmi aduc aminte de lecțiile de moralitate date țărilor din Est, corupte și conservatoare, de un Mark Rutte, premier olandez, tot o țară care apare cu indici problematici în toate analizele ce urmăresc furtul de bani de sub nasul cetățenilor europeni. Inclusiv români, polonezi, unguri și alți corupți necivilizați. Poate am fi mai puțin corupți dacă nu ni s-ar fura din start atâția bani din bugetele naționale.
Care e mecanismul? Și dacă Olanda sau Luxemburg pretinde că își tot îmbunătățește transparența, astfel de țări sunt liantul între paradisuri fiscale nesimțite și afacerile din UE. Cayman sau Bermude n-ar fi posibile fără Olanda sau Luxemburg, țări care atrag investiții-fantomă, de fapt, afaceri doar pe hârtie, bune pentru evitarea taxelor. Vezi Oxfam, pentru amănunte. E ușor de înțeles de ce astfel de țări nu plătesc cu nimic pentru aceste practici, sunt țări fondatoare, puternice etc.
Tot pentru corupție trebuie taxați, o corupție pe lângă care corupția estică e mai mult un pudel isteric. Și dacă iubiți prea mult multinaționalele și vreți să le salvați, să spunem că tot prin Luxemburg și-au făcut portofoliile imobiliare de lux prin Franța, Italia, Germania și tot soiul de mafioți, lideri controversați, afaceriștii cei mai controversați etc. Salvați-i și pe ăștia! Să mai spunem că după scandalul LuxLeaks, cu doi insideri care au dat date din interiorul PwC cu dovezi clare de mutare a profiturilor, am avut doar doi vinovați? Adică chiar cei doi furnizori de date, arestați și închiși? Nicio multinațională n-a fost deranjată. Asta nu e corupție. Ăsta e stat de drept adevărat”,spune Cristi Rogozanu într-un articol din ”Libertatea”.
Pentru a comenta situația, voi folosi un citat din Immanuel Kant, ”Spre pacea eternă”, din volumul ”Scrieri moral politice”, Editura Științifică, 1991:
”(…)separarea mai multor state independente între ele și vecine: și cu toate că o astfel de situație în sine este una de război (dacă o uniune federativă nu împiedică ostilitățile) ea însăși este de preferat, conform ideii rațiunii, decât contopirea acestora și supravegherea uneia de către cealaltă, care să ducă la o monarhie universală”.
Problema este că fanaticii integrării și funcționării României fără condiții suverane în cadrul Uniunii Europene sunt și fanatici ai vieții ca marfă, în comparație cu care, cum spune Diego Fusaro în ”Europa și capitalismul”, satisfacerea nevoilor umane ”pare accidentală și secundară”.
Spre stupefacția lor, voi reaminti că există și alte nevoi umane decât aceea de a avea smartphone, trotinetă electrică, garsonieră cu chirie și job la o multinațională. Aș face o listă a unor asemenea nevoi, nu neapărat în ordinea pe care ne-o sugerează Maslow.
Există nevoia de dialog, liber, fără sfârșit. Desigur, după părerea neomarxiștilor, dialogul este o erezie și trebuie suprimat deoarece doar unul dintre interlocutori are dreptate, întotdeauna dreptate. De altfel, nu cred că va trece mult și, asemenea altor repere culturale, vor fi puse la index dialogurile la care participau Socrate, Alcibiade, Charmides și ceilalți pe principiul că dacă nu ar fi trăit într-o Atenă sclavagistă ar fi fost pe câmp sau în atelier, ar fi făcut comerț, nu ar mai fi stat la povești nemuritoare. La fel o vor păți toți, Marc Aureliu, Cicero, Seneca, Horațiu, toți au fost serviți de sclavi pe când își redactau operele nemuritoare tocmai bune de omorât în zilele noastre. Există nevoia de puritate, de inocență, de valori burgheze ale căsătoriei și familiei. Chiar dacă și poate în pofida existenței marilor sau micilor pervertiri bine surprinse de clasicii literaturii, toate acestea reprezintă eternități, iar a le distruge prin susținerea fanatică a corectitudinii politice înseamnă a ieși din umanism. Există nevoia de evadare naturală, prin proprie voință, nu cu ajutorul substanțelor care lucrează asupra neuronilor. Există nevoia de derobare, de timp liber asumat, de visare. Există nevoia de poezie, de muzică clasică, de a rosti apoi misterioasa propoziție ”Et in Arcadia ego”. Există, mai presus de toate, nevoia de credință, de depășire a viziunii materialiste, mai ales că de vreun secol, fizica cuantică sugerează că dincolo de ceea ce se arată empiric se află o lume de cunoscut.
Problema este că monarhia universală de care vorbea Kant implică distrugerea comunităților, îngrădirea lor prin reguli formulate într-un spațiu cețos și coborâte peste capetele oamenilor ”deus ex machina”, pentru a-i transforma în indivizi aproape identici, egoiști și conflictuali.
În fine, se pare că istoria se repetă și îmi aduc aminte o vorbă care circula pe vremea când eram ”integrați” în ”marea familie” comunistă condusă de la Moscova:
Davai ceas, davai moșie, harașo tovărășie.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
