- Din punctul meu de vedere
În anul 1989, am publicat împreună cu un coleg de breaslă, romanul ”Memoria nu arde”, vândut ca pâinea caldă, în zece mii de exemplare. Pe vremea aceea lumea căuta să aibă pile la librărie, oamenii citeau, acum nu mai citesc nici intelectualii, iertată-mi fie această adăugire.
Romanul pornea de la biografia reală a unei doamne pe nume Ecaterina Mandel, evreică, deportată din comuna clujeană Panticeu în lagărul de la Auschiwitz. Au plecat 92 de evrei din comună și s-au mai întors doi, Ecaterina și verișoara ei, Rozi, ceilalți s-au ridicat pe coșul camerelor de gazare. Cele două femei au reușit să evadeze în momentul în care nemții, în retragere, mutau prizonierii.
Am scris această carte la hotelul ”Oltul”, de la Călimănești, muncind 12 ore pe zi timp de trei săptămâni și munca m-a dărâmat fiindcă adeseori plângeam pe pagina din mașina de scris.
Nu voi uita până la moarte două lucruri din perioada documentării acestui roman. Doamna Mandel, cu care am făcut zeci de ore de înregistrare în bucătăria apartamentului ei de la Rm. Vâlcea, obișnuia să adune firimiturile de pâine de pe masă și să le strângă în cocoloașe pe care le așeza unul lângă altul. Făcea acest lucru instinctiv, într-atât o marcase foamea în lagăr.
Soțul ei, Lupu Mandel, care mai fusese căsătorit și căruia prima nevastă și trei copii îi fuseseră gazați tot la Auschwitz, avea o anume trăsătură psihică, pur și simplu nu își mai putea aduce aminte cum îi chema pe soție și copii. Dacă insistai, începea să plângă în hohote.
Și acum, iată care a fost greșeala.
În preambulul cărții, am scris că spre deosebire de Horthy, mareșalul Antonescu fusese mai blând cu evreii, neacceptând să îi urce în trenurile morții și să îi dea pe mâna naziștilor. În sine, afirmația nu e greșită, dar pogromurile de la Iași, București sau Odessa nu îl califică pe Antonescu drept salvator de evrei.
În a doua ediție a cărții, intitulată ”Cazul Mandel”, greșeala nu a mai fost repetată. Cartea se află acum la Muzeul Holocaustului de la Washington.
Greșeala de a încerca să îl absolv pe Ion Antonescu de genocid, chiar dacă are circumstanțe în modul în care trata problema istoriografia comunistă, mi-a marcat viața după ce, în urma unei documentări cât de cât serioase, am aflat adevărul.
Am ajuns astfel să nu mai suport să aud numele celor care măcar au cochetat cu antisemitismul, indiferent cum i-ar chema.
Dacă sunteți tentați să aveți îndoieli ori cine știe ce scrupule, citiți Matatias Carp, ”Cartea neagră. Suferințele evreilor din România”.
Într-o altă carte, care se găsește în aceste zile în librării, intitulată ”După război, la Paris. Cronica anilor regăsiți”, marele psihosociolog Serge Moscovici, descrie astfel pogromul de la București:
”Situate îna propierea casei noastre, cele doup sinagogi au fost transformate în scrum. Și, mai ales, au torturat sute de nenorociți, printre care prietenul meu Isou, și au ucis în condiții oribile mai bine de 120 de persoane, printre care familii întregi și copii. La abator, acolo unde mătușa Ana mergea să se aprovizioneze, călăii i-au trecut pe evreii ridicați în timpul raziei prin toate etapele tăierii vitelor. Corpurile mutilate au fost apoi agățate de cârlige de măcelărie, printre ele și cel al unei fetițe, pe care era atârnat anunțul – carne cușer. O oroare absolută”.
Înmulțiți numărul victimelor cu o sută și imaginați-vă ce s-a întâmplat la Iași.
Iar acum, venim în zilele noastre.
Primarul Municipiului Iași, Mihai Chirica, a dezvelit un bust al lui Octavian Goga, politician acuzat de antisemitism, despre care istoricul Ilarion Țiu a scris că a fost înmormântat cu zvastica nazistă pe piept. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului în România, Elie Wiesel, afirmă într-o luare de poziție, că în calitate de om politic Goga a promovat politicile profasciste, iar administrația locală ar trebui să menționeze acete date din biografia sa, din respect față de victimele pogromului din 1941.
Îl iubesc pe octavian Goga, poetul pătimirii noastre, și încă din copilărie știam pe de rost multe dintre poeziile sale.
Ce să fac însă dacă, în mintea mea, niciun antisemit nu are drept la onoare și prezumția de umanitate ?
La alegerile din 1937, Partidul Național Creștin s-a situat pe locul 4, după PNL, PNȚ și legionari. Totuși, Carol al II-lea i-a încredințat lui Octavian Goga misiunea de a forma Guvernul.
În acest guvern, Octavian Goga reprezenta curentul moderat, iar Alexandru Cuza curentul extremist. Guvernul a adoptat legi dure antisemite. A retras cetățenia unui număr de 225.222 de evrei, a concediat alte zeci de mii de evrei și a suprimat publicații precum Adevărul, Dimineața sau Lupta.
Într-un video – editorial, Ion Cristoiu cere vehement ca Uniunea Scriitorilor din România să apere bustul lui Octavian Goga dezvelit de Chirică și să se opună atitudinii Institutului Elie Weisel.
Urăsc curentul contemporan al corectitudinii politice, consider că naște monștri, dar în același timp cred că nu e corect, uman, nu neapărat politic, ca tocmai la Iași să apară un bust al lui Goga. O statuie, un bust exprimă mai mult implicare socială a unei personalități, nu implicarea artistică sau științifică.
Octavian Goga trebuie să rămână la loc de cinste în cartea de istorie a literaturii, trebuie citit și răscitit, mai ales acum când e atât de contemporan prin versurile:
” Munții noștri aur poartă,
Noi cerșim din poartă-n poartă.”
De-am închide-a țării poartă,
Alții ne-ar cerși la poartă !
Însă hoții-s chiar din țară
Trădători la cei de-afară !
Doamne iartă-i ! Ești în drept !
Însă du-i hăt în deșert !”
E frumos, dar când te gândești că poetul devenit om politic ar fi vrut la propriu să îi deporteze pe evrei, nu neapărat în deșert, ci în Madagascar, parcă înțelegi altfel aceste versuri.
În concluzie, putem aprecia, chiar venera opera unor monștri sacri ai culturii românești simpatizanți ai mișcării legionare, dar cu busturile să o lăsăm mai moale.
Care sunt, să fie, altele să nu mai facem.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
