- Din punctul meu de vedere
Pentru a înțelege ce se întâmplă în politica din România, avem nevoie de o cheie, ori o grilă de interpretare, ori cum vreți să-i spuneți. Vin imediat cu un exemplu:
– Cu toții suntem de acord că președintele Klaus Iohannis joacă un rol deciziv în problema guvernării. Ceea ce trebuie să stabilim este cât din deciziile președintelui depinde de interesele sale, cât depinde de felul lui de a fi și cât depinde de dispozițiile primite din exterior.
Cu privire la dispozițiile din exterior, trebuie să stabilim, de asemenea, procentele:
– Cât contează ordinele americane, cât cele germane și cât cele franceze.
De acum începe greul, trebuie să recunoașteți. În general, românii sunt dispuși să considere că felul de a fi al președintelui, valorile conștiinței sale reprezintă unicul izvor al deciziilor pe care acesta le ia. Chiar și presa are tendința să gândească astfel, ori cel puțin o parte a presei. E mai comod să procedezi astfel, e mai simplu de comentat. Din păcate, lucrurile sunt mult mai complicate și mai amestecate. Românii au ales un președinte aflat la cheremul puterilor străine. În plus, același președinte are de acoperit o serie de dosare penale, cel puțin două fiind de notorietate, anume retrocedările față de Forumul Democratic al Germanilor din România, plus obținerea unei case de către soția sa prin fals și uz de fals. La aceste constrângeri, se adaugă temperamentul și caracterul președintelui, de fapt al omului. Omul din fruntea statului este vanitos, nervos, are despre sine o părere atât de bună încât nu acceptă să fie contrazis de realitate. Acestea fiind spuse, vă propun să îmi permiteți a stabili niște procente. Într-o decizie a președintelui Iohannis, factorii determinanți sunt următorii:
– 80% dispoziții externe, din care 50% americane, 40% germane și 10% franțuzești.
– 15 % interesele personale.
– 5% caracterul și temperamentul omului.
Ei bine, să facem acum un pic de psihologie. Când un om ia o hotărâre, anumiți factori pot să îi potențeze alți factori sau pot să îi diminueze. De pildă, dacă, în cazul nostru, președintele se simte atacat din interior, este posibil să treacă pe un plan secund dispozițiile primite din exterior. De asemenea, dacă se simte susținut de una dintre marile puteri, este, de asemenea, posibil să nu execute întocmai și la timp ordinele primite de la o altă mare putere. Dacă sunteți măcar parțial de acord cu mine, vă pun o întrebare: nu-i așa că vi se face milă de bietul Klaus Iohannis ? Întrebarea este retorică deoarece mie nu mi se face milă. Înainte de a candida la președinția României, Klaus Iohannis ar fi trebuit să se uite în trecutul său și să vadă dacă nu cumva a comis fapte în baza cărora va putea fi șantajat. De pildă, cele două chestiuni precizate mai sus, cea cu retrocedările și cea cu falsul în acte. A făcut Klaus Iohannis această evaluare ? Probabil că da, însă a fost naiv. Nu a știut ceea ce spusese Adrian Năstase precum că americanii nu au prieteni, te folosesc după care te aruncă la gunoi sau, mai precis și în anumite cazuri, la pușcărie. Politicienii americani au și ei stăpânii lor și anume sistemul industrial al producătorilor de armament, ei fiind cei mai puternici și mai lipsiți de scupule. Nici nemții sau francezii nu sunt mai prietenoși, mai ales când le-o cer interesele economice. Or, în Germania și Franța își au sediul și plătesc impozite foarte multe companii așa-zis multinaționale.
– Președintele nostru a crezut, la început, că totul va merge ca pe roate, așa cum au mers lucrurile la ÎCCJ unde era președinte sinistra doamnă Livia Stanciu, acum membră a CCR, dacă nu cumva s-a pensionat. Vă aduceți aminte că primarul Klaus Iohannis avea un proces cu ANI care avea termen ultim înainte de prezidențiale. Niciun primar nu câștigase până atunci acest gen de proces, numai că doamna Stanciu a amânat sentința după alegeri, iar după alegeri l-a declarant pe proaspătul președinte al țării nevinovat. Nici nu se putea altfel.
Când la început ți se întâmplă astfel de lucruri bune, poți fi atât de naiv încât să crezi că viața ta va fi presărată doar cu lucruri bune.
– Același președinte al nostru s-a considerat mai inteligent decât este și mult superior altora. Mai mult ca sigur, toți ne înșelăm când ne vedem a fi cei mai deștepți și mai frumoși. Până la urmă, viața ne învață că lucrurile nu stau astfel și că orice naș își are nașul.
Acestea, consider eu, sunt elementele grilei prin care trebuie să interpretăm deciziile prezidențiale, erorile, eșecurile din ultima vreme, cele mai mari din cei șapte ani de când domnul Iohannis are biroul la Cotroceni. Fiindcă spațiul alocat acestui editorial se epuizează peste câteva rânduri, mă grăbesc să concretizez cele spuse. ”Pe când omul globalismului de rit macronian, civilul Decebal Cioloș era pe punctul de a prelua guvernoratul României, în numele Franței, la București a aterizat (ca altădată Andrei Ianuarevici Vîșinski, ministrul de externe sovietic care a impus guvernul doctorului Petru Groza) Secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, spre a impune în respectiva poziție, în numele SUA, pe omul globalismului de rit soroșist, generalul Nicolae Ciucă (apelat cu drag, de camarazii din pădurile Virginiei, cu diminutivul Nick). Se poate vorbi astfel de o confruntare franco-americană pentru controlul spațiului carpato-danubiano-pontic, în pregătirea unei ciocniri majore, probabil de natură militară sau cvasimilitară, cu Rusia. De unde se vede că formarea guvernului român nu este un exercițiu politic, ci unul geo-politic, în care adevărații actori nu sunt interni, ci externi” – am citat din Adrian Severin. Greu cu premierul Nick, până la urmă, nimeni nu poate controla totul, oriunde. De teama unor dosare și angajat în promisiuni de toate felurile, controlat și treptat abandonat de susținătorii externi și interni, pradă propriului ego inflaționist ( sufletele pot intra în inflație ca și sistemele monetare) Klaus Iohannis nu poate scoate România din crizele în care el însuși a aruncat-o. Avem un președinte care s-a considerat foarte mare și pe care viața l-a pus în situația de a apărea așa cum este în realitate, adică foarte mic. Este bunul nostru președinte conștient de acest fapt ? Nu cred, așa încât îi spun și eu, de aici, folosind formula consacrată:
– Domnule, nici nu știi cât de mic începi să fii.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
