- În primul volum “Jurnal de pandemie”
Dorind să împărtășească din experiența lor, asistenții medicali din Argeș au editat primul volum „Jurnal de pandemie” în care povestesc clipele prin care au trecut în lupta cu virusul SARS Cov 2. Despre cum au fost chiar ei bolnavi, dar și cum au încercat să îi salveze pe alții, au povestit cei de la ambulanță, din Urgențe, de la ATI. Acesta a fost editat de Ordinul Asistenţilor Medicali Argeş.
Iniţiativa acestui volum i-a aparţinut preşedintei OAMGMAMR Argeș, Estera Stămoiu care nu s-a lăsat până nu a văzut cartea ieşită de sub tipar. În el sunt mărturiile a 45 asistenţi de la Serviciul de Ambulanţă Argeş, Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti, Spitalul Municipal Câmpulung, Spitalul Orăşenesc Curtea de Argeş şi alte unităţi medicale din judeţ. „Noi ne bucurăm că că am putut să facem cunoscute și oamenilor experiențele trăite de noi. Nu toți colegii au vrut să își pună gândurile pe hârtie și ar mai fi lucruri de spus. Gândiți-vă numai la ce însemna să ne îmbolnăvim pentru că dădeam toată activitatea peste cap și erau oameni care așteptau salvarea de la noi. Dar, și noi suntem tot oameni.” spunea medicul Luminița Paul, directorul Serviciului de Ambulanță Argeș.
Pe autostradă sa terminat oxigenul pacientului
Bogdan Crăciun este asistent la Ambulanța Argeș de ani buni, dar spune că ce a trait în pandemie nu se poate compara cu ceva. Era îngrozit, mai ales la început când nu se știau prea multe lucruri despre virusul ajuns în România.
A făcut parte din echipajul care a preluat primul pacient din Argeș cu COVID19 și spune că atunci a și îmbrăcat pentru prima dată combinezonul. L-a purtat 4 ore și povestște cum îi curgea transpirația până în bocanci și parcă îi era frică să respire adânc de teama virusului. “Era o panică totală, cu străzile goale. Circulau doar mașinile Poliției, Ambulanței, Armatei, Jandarmeriei și doar câteva mașini civile cu care oamenii trebuiau să ajungă la serviciu în aceste unități sau în alte unități strategic energetice.
Au început infectările în județul Argeș. Eram cu toții speriați, nu știam ce trebuie să facem, cum se transmite boala. Nu știam prea multe despre virus. Eram cei care intrau în contact personal cu oamenii. Era greu să deosebim gripa de virus. Nu aveam teste. Nu știam nici cum se ascultă un plămân infectat cu covid.” povestește Bogdan Crăciun. “Cea mai traumatizantă experiență a fost transferul unui pacient de la ATI Câmpulung, la Spitalul Județean de Urgență București- Ilfov. Acest pacient nu se acomoda cu masca C-PAP. Agitat, fiind în hipoxie cerebrală și necesitând un aport mare de oxigen. Am preluat pacientul care mereu își dădea masca jos, pierzând foarte mult oxigen pe lângă masca C-PAP, astfel încât, pe la kilometrul 36, am rămas fără oxigen în tuburile din dotare autosanitarei și anume 2×10 litri oxigen butelii fixe, 1×5 litri oxigen portabil și 1×2 litri oxigen pe ventilatorul portabil. În total, 27 de litri de oxigen. Am cerut ajutor la 112, dar eram conștienți că nu o să ajungă foarte repede. În acel moment, am luat decizia de a ventila pacientul pe mască și balon (conștient fiind), dar pentru a putea fi eficientă ventilația manuală, îl rugam pe pacient să respire odată cu ventilația manuală. Strigam la pacient “Respiră!”, moment în care eu insuflam pe balon în jur de 0,5 litri..” a adăugat Bogdan Crăciun.
Zâmbetul din spatele măştii a fost unul forţat de mult ori
La rândul ei, Andreea Mutu, asistent medical la Serviciul Județean de Ambulanță Argeș spunea: “ Anul 2020 a fost un an dificil, cu toții am fost nevoiți să luptăm împreună să facem față acestui “ necunoscut “.Din păcate, în această luptă care pe unii dintre noi i-a învins, zâmbetul din spatele măștii a fost unul forțat de cele mai multe ori. (…) Am știut de la bun început la ce riscuri mă expun, nu am stat nicio secundă pe gânduri, deoarece întotdeauna o mână în plus este de ajutor și am simțit că este ceea ce vreau să fac când totul se prăbușea.(…) Au fost foarte multe zile în care priveam cu mare tristețe la suferința oamenilor/pacienților care își puneau mii de întrebări (“de ce eu?” , “de ce mi se întâmplă mie?”, “ cum m-am infectat, eu port mască?” ) și încercam, de fiecare dată, să le ofer un răspuns și să le insuflu pozitivitate, credință și speranță. Veștile despre pacienții care nu au reușit să învingă lupta cu virusul mă dărâmau, iar pe de altă parte grija pentru oamenii de acasă era din ce în ce mai mare. (…) În urma acestor doi ani, am învățat să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am, să îmi ajut cât pot de mult semenii, de la mic la mare considerându-i ca și cum ar face parte din familie.”
Se gândea că şi-a contaminat fiica!
Dalida Vișan, asistentă la Ambulanța Argeș, a povestit în jurnal momentul în care a devenit chiar ea pacient.
“Nici nu prea-mi amintesc mare lucru din primele zile, ce am trăit eu 14 zile în ATI- Spitalul Matei Balș. Vreau să rămână taina mea, lupta mea, destinul meu, lecțiile mele, durerea mea. Nu suferința fizică era cea care mă distrugea, ci gândurile… Gândul la fetița mea de 12 ani pe care-o lăsasem acasă și nu știam dacă și ea este contaminată, gândul la soțul meu care trebuia să facă față acestei grele încercări, gândurile care îmi accelerau toate funcțiile vitale și făceau ca mai tare s-o ia razna cu constantele funcțiilor vitale. Și, iată-mă, dintr-o dată într-o altă ipostază. Iată c-am devenit din salvator (care stă la căpătâiul pacientilor alinându-le suferințele), în pacient care luptă pentru viața lui și a cărui salvare depinde de alți salvatori. M-am învinuit că m-am contaminat, am învinuit pe alții (poate pe drept), lupta a fost crâncenă și îndelungată, dar poate, cumva, tot binele pe care l-am făcut în douăzecișișase de ani ca asistent medical pe ambulanță, toată dăruirea, toată compasiunea mea pentru semeni de-a lungul atâtor ani, toate rugăciunile mele și ale celor dragi mie au făcut ca totul să se termine, într-un final, cu bine.” spunea Dalida Vișan.
