- Din punctul meu de vedere
Am lipsit de la întâlnirea de joi cu cititorii deoarece îmi propusesem să plec în concediu. Printre multele dificultăți, ba chiar nenorociri pe care le presupune meseria de jurnalist, există și avantajul că poți să pleci în concediu oricând fără ca vreo treabă urgentă să rămână nerezolvată. Jurnalistul poate chiar să rămână în concediu permanent, ori chiar să treacă la cele veșnice în orice clipă, lumea nefiind afectată nici la nivelul unui bob de nisip.
De obicei, omul pleacă în concediu din cauza oboselii, a stresului, ceea ce nu este cazul meu. Nu am de ce să fiu obosit deoarece fac presă cu o enormă plăcere, iar stresul mi-l țin sub control pentru că am învățat o serie de trucuri pe vremea când studiam Psihologia.
Am vrut să plec în concediu din disperare.
A venit toamna și în acest anotimp simt întotdeauna că a mai trecut un an. A trecut, iar eu tot nu am reușit să mă apropii măcar de înțelegerea rostului existenței, nu am reușit să citesc atât cât aș fi vrut și nici să meditez pe săturate la problemele pe care le ridică viața contemporană.
Am zeci de cărți esențiale pe masa de la capul patului, trec de la una la alta zadarnic, curierii îmi aduc la poarta de la Albota alte cărți, comandate pe internet, pot considera că mă îngrop în cărți, dar în mintea mea nu apare niciun licăr de bucurie că am descoperit adevărul.
Nu înțelegi fiindcă ești prost, vor scrie comentatorii anonimi de pe internet, iar eu nu mă voi supăra. Recunosc că sunt nu prost, ci prostul proștilor din moment ce nu pipăi adevărul cu mâna.
Considerându-mă în concediu, nu am scris rubrica, în schimb am făcut unele însemnări despre moartea lui Mihail Gorbaciov, pe care vi le supun atenției.
În septembrie 1985, am călătorit la Moscova, apoi la Paris. Cred că nu au fost mai mult de trei zile distanță între momentul când eram pe Sheremetyevo și cel în care eram pe Orly.
Evident că mi-am pus întrebarea prin ce se deosebesc locuitorii Moscovei de cei ai Parisului.
Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost acela că moscoviții sunt mai relaxați decât parizienii deoarece sunt lipsiți de câteva griji: a zilei de mâine, a modei, a securității personale.
Printre altele, moscoviții erau scutiți și de grija gândirii sociale și politice deoarece statul gândea pentru ei, în vreme ce emisiunile de la TF2 puneau probleme dificile cărora publicul francez trebuia să le facă față.
Una peste alta, locuitorii Moscovei mi s-au părut a fi mai puțin măcinați existențial decât locuitorii Parisului.
M-am întrebat cui i-ar fi mai ușor, unui moscovit să se adapteze la viața pariziană sau unui parizian, la viața moscovită.
Mi-am zis că moscovitului i-ar fi greu, în schimb parizianul ar înnebuni pe loc.
Când dai de gustul dulce – amar al libertății, este imposibil să mai accepți dictatura, cu o singură excepție:
– Eu.
Aveam să mă întroc de la Paris în comunismul de la București din pur hedonism, pe principiul plăcerii. Înțelesesem destul de iute că în capitalism nu îți permiți să citești și să asculți Brahms toată noaptea pentru simplu motiv că a doua zi trebuie să îți câștigi pâinea. În România, nimeni nu mă împiedica să fac acest lucru deoarece dimineața puteam munci și adormit.
Toți dormeam, zi și noapte, în comunism.
În capitalism, în schimb, lumea suferea de insomnie, cu nevroza ei aferentă.
Am considerat că nu e raiul pe pământ nici acolo, nici dincolo.
Una dintre splendorile democrației constă în libertatea de a vorbi și a scrie. Am avut însă ghinionul de a fi invitat la masă de directorul marelui ziar Le Figaro, care mi-a spus că la București femeile care fac avort sunt împușcate, iar oamenii trebuie să rămână în case, pe întuneric, după ora 22. Când l-am contrazis, mi-a dat acea replică pe care nu o voi uita toată viața:
Dacă corespondentul meu de la Varșovia nu scrie ce vreu eu să public, îl dau afară și pun pe altul.
M-am enervat, mai ales că, intenționat sau nu, confundase Bucureștiul cu Varșovia.
Acum, datorită lui Mihail Gorbaciov, lucrurile s-au tranșat, la Paris și la București e aceeași situație, ba chiar și la Moscova e tot un drac.
(Știu, veți zice că dracul locuiește în detalii și situațiile diferă, dar eu nu cred).
Scriu aceste rânduri pentru a spune că, după părerea mea, Occidentul ar avea nevoie, acum, de la alt Gorbaciov, unul occidental, care să instaureze perestroika și glasnost.
Perestroika și glasnost în Vest ?
Exact așa.
Printr-un mecanism diabolic, metehnele comunismului s-au transferat și rod ca igrasia din temelia democrației și a capitalismului.
Corectitudinea politică este un alt nume al controlului social.
Politicile de gen și discriminarea pozitivă pe motiv de rasă estompează lumina libertății.
Mass media sunt sub control politic nici mai mult, nici mai puțin decât în societățile totalitare. Autocenzura are forța cenzurii. Gulagul s-a spiritualizat, s-a machiat în frumoasa libertate. Lupta antiteroristă e pretext pentru o supraveghere de care totalitarismul nu era capabil.
Pierderea demnității se desăvârșește pe zi ce trece, ipocrizia se înalță până la cer, mankurtizarea este în toi.
A dracului istorie, chiar acum ar fi nevoie de un Gorbaciov al Occidentului, unul care să scoată societatea capitalistă din înecul în propria vomă.
Perestroika Vestului ar duce la o societate mai justă economic.
Glasnostul Vestului ar elimina perversitățile de sens din universități, presă, corporații.
Dragă Occidentule, fă-ți rost de propriul Gorbaciov!
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
