- Din punctul meu de vedere
Dumneavoastră ce credeți, cum sunt oamenii, în general, răi sau buni ?
Dacă îmi întoarceți întrebarea, voi răspunde în felul următor.
Încă din copilărie, am avut convingerea că oamenii sunt buni, iar o întâmplare a contribuit foarte mult la formarea acestei atitudini. Bunicul meu patern era preot, un preot cărturar, autor de cărți, vorbitor de limbi străine, alesese să se întoarcă de la facultate în Vâlcea pentru că acolo era moșia adunată de strămoșii săi. Își construise un conac într-o comună și iată-mă, pe la trei, cel mult patru ani, jucându-mă în fața porții, chiar în sfânta zi de Paște. La un moment dat, a apărut un om zdrențăros, bătrân, cocârjat, care a început să strige și să bată cu un toiag în poartă. Mi-am zis: să vezi cum va ieși acum bunicul și îl va alunga pe omul acesta, poate că îl va bate și îl va ocărî. Nu, nu a ieșit bunicul, a ieșit una dintre femeile de la bucătărie, a văzut cine strigă și bate, apoi a dispărut și s-a întors în câteva minute cu un coș uriaș în care se găseau: ouă roșii, cozonac, bucăți de cârnat, struguri, poame uscate, precum și un șervet cusut frumos. Omul a luat coșul , a zis bogdaproste și pe-aci i-a fost drumul. Am fost convins că așa sunt toți oamenii, precum bunicul meu, adică buni, capabili să-și ajute semenii ajunși la nevoie.
Până în zilele noastre, am nutrit această idee care a devenit chiar obsesivă, în sensul că nu am acceptat niciodată să numească cineva pe altcineva ca fiind un om rău, iar eu nici atât nu am spus despre nimeni că e rău, chiar dacă am fost insultat de mii și mii de ori, chemat în judecată, furat, bârfit. Probabil că această atitudine m-a ajutat, pentru că sunt sănătos, am bătut planeta cu mașina și avionul, am avut succes în aproape tot ce mi-am dorit să fac.
Mi-au spus mulți, unii dintre ei înțelepți, că am prea multă încredere în oameni.
La 18 ani, când am ajuns la Filosofie, l-am citit pe Thomas Hobbes, cu al său Leviathan, în care spune că ” starea naturală este o stare de război a tuturor împotriva tuturor”, drept pentru care ne trebuie un stăpân care să ne pună la punct. ”Homo homini lupus”, subliniază Hobbes citându-l pe poetul latin Plaut.
Nu m-a convins, m-am certat, în sinea mea, cu Thomas Hobbes.
M-a convins ceva mai mult Jean – Jacques Rousseau, care în ”Discurs asupra originii și fudamentelor inegalității dintre oameni” scrie celebra frază: ”Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care îl corupe”.
Până la urmă, nici Hobbes, nici Rousseau nu spuneau ceea ce credeam și cred eu din toată inima, anume că nu există om în care să nu fie o fărâmă de bunătate care, în condiții potrivite, crește precum cozonacul la cuptor.
În urmă cu o săptămână, am fost la cumpărături la Auchan și am găsit acolo o carte intitulată ”Homo sapiens”, scrisă de un istoric olandez pe nume Rutger Bregman. Sincer, nu cumpăr cărți de la hypermarket, iar titlul nu îmi suna bine, pentru că sunt multe cărți care se numesc identic, cea mai cunoscută în ultimii ani fiind semnată de cinicul filosof evreu Juval Noah Harari, însă am răsfoit volumul scos la tarabă printre mâncare și băutură, iar în cele din urmă l-am pus în coș.
Genială carte, cartea de care aveam nevoie.
Aveam nevoie pentru a-mi susține convingerea că oamenii sunt buni, idee cu care majoritatea prietenilor mei nu sunt de acord. Una e să susțină un ziarist de la Albota o asemenea opinie, alta să scrie un olandez o carte de peste 400 de pagini în care să argumenteze.
Cartea olandezului m-a scos din necaz, îi voi trimite la ea pe toți cei care, de acum înainte, mă vor considera naiv.
N-am spațiu să vă fac un rezumat și nici nu ar fi potrivit, mai bine cumpărați cartea. Notez totuși aici câteva idei care pe mine m-au șocat.
Samuel Marshall, colonel și istoric, comandant în cel de al doilea război mondial, a scris un raport despre cucerirea insulei Makin, din Pacific. Raportul precizează că mai puțin de 25 % dintre soldații americani trăseseră cu arma în japonezi și mai puțin de 25 % dintre japonezi trăseseră în americani. Apoi, acest studiu a fost conformat și în alte situații, dar în cele din urmă rezultatele au rămas secrete. Veteranii diferitelor războaie au declarat, în proporție de 50 % , că nu omorâseră pe nimeni. Acum, în armata americană, se fac instructaje speciale, de ”înrăire” a soldaților.
În 2011, psihologul Steven Pinker, în cartea ”Bunătatea naturii noastre” a arătat că mai puțin de 15 % dintre scheletele descoperite în site-urile arheologice din epoci primitive aveau urme de moarte violentă.
În timpul bătăliei de la Waterloo, doar 1 % dintre morți și răniți au fost victimele atacurilor cu baioneta, combatanții preferând să tragă cu armele de foc, de la distanță.
În războiul civil american, în urma bătăliei de la Gettysburg (1863) au fosy găsite 27.574 de muschete, din care cel puțin 90 % erau încărcate, unele cu mai multe încărcături netrase, adică acei soldați încărcau dar nu descărcau arma în inamic.
Rutger Bergman aduce în discuție celebra carte ”Împăratul muștelor”, pentru care William Golding a luat Premiul Nobel. Probabil ați citit-o sau măcar ați vezut filmul și știți ideea că un grup de copii neufragiați pe o insulă pustie ajung să se comporte unii cu alții ca niște bestii sângeroase. Autorul olandez a cercetat însă o situație reală, nu imaginară, cu niște copii care au naufragiat și au trăit în armonie pe o insulă din Pacific, timp de un an, până când au fost salvați.
Ce rău îmi pare că se termină spațiul articolului, aș mai fi venit cu argumente.
Desigur, vor spune unii, dar uiți că romanii, din care ne tragem latinitatea, mergeau să vadă, cu bucurie, luptele de gladiatori.
Mai nou, istoricii spun că nu se murea chiar așa de des în arenă, sportul era sângeros dar rămânea sport.
Eu cred în natura bună a oamenilor, dumneavoastră puteți crede ce doriți pe acest subiect, eu oricum, vă voi spune din inimă:
Crăciun cu pace și bucurie !
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
