- Din punctul meu de vedere
Istoria ne spune că în Franța, regele Ludovic al XI-lea avea la masă claponi care fusesera îndopați cu praf de aur.
Este bun, așadar, AUR-ul, dar numai ca bijuterii, ca accesorii.
Încep însă prin a remarca faptul că românii, dar și alte nații, însă la noi fenomenul e aproape patologic, românii, așadar, au o dambla să înjure politicieni, să-i umilească pe toți, buni sau răi, idioți sau deștepți, școliți sau neșcoliți. De când a apărut presa așa-zis liberă, fiindcă liberă pe de-antregul nu a fost niciodată, pe planetă, nu doar la noi, s-a instaurat ideea că ziariștii trebuie să-i zdrobească și să-i umilească pe politicieni, să nu îi vorbească de bine nici dacă se vede binele cât casa.
Efectele acestei nevroze sociale sunt cel puțin două, dar decisive în evoluția țării noastre fără de noroc.
Pe de o parte, românii și presa lor au îndepărtat de politică și administrație oameni buni, valoroși, pricepuți, rar mai răsărind câte unul în rândurile din față. Este și normal să se întâmple astfel, fiindcă greu își lasă omul o carieră de succes, fie ea universitara sau managerială, pentru a se expune, el și familia lui, insultelor venite, la întrecere, fie pe Facebook, fie prin presă.
Pe de altă parte, au fost astfel încurajate și gonflate partidele anti-sistem, gen PPDD și, acum, AUR.
Problema anti-sistemului trebuie înțeleasă în felul următor. Există o structură a societății occidentale în cadrul căreia poți evolua, poți protesta, poți încerca să schimbi lucruri, dar dacă vrei să rupi structura, să o îndepărtezi, să fii revoluționar, atunci ea te marginalizează și te sufocă. Asta se poate întâmpla mai ales dacă ești în România, țară mică, țară fără experiența protestelor, fără cultură politică și economică la nivel de mase.
Cu totul altcumva stau lucrurile în Franța, cel puțin de la 1789 încoace.
Într-o primă concluzie, un partid anti-sistem românesc nu poate fi viabil, nu are nicio șansă să rupă structura, această plasă care ține legate laolaltă toate elementele sistemului capitalist și democratic așa cum se manifestă ele în America și în Europa.
Mai mult, un partid românesc anti-sistem ar opri dezvoltarea țării, în primul rând prin formula sancțiunilor europene cu care ați văzut că nu se joacă nici măcar polonezii sau ungurii.
Vorbind concret despre AUR, se vede cu ochiul liber că acești oameni sunt de bună credință, vor mult dar pot extrem de puțin, chiar dacă dumneavoastră veți zice că nu au fost încă lăsați să arate ce pot.
Vor putea să facă gălăgie, că vină cu formule extreme, să li se zburlească părul în cap celor de la Bruxelles, mai ceva decât pe vremea lui Liviu Dragnea.
Dacă nici Dragnea nu a rezistat, cum să reziste Simion, iar dacă Simion nu rezistă, ce sens mai au procentele AUR despre care aflu că sunt destul de multe, peste 20 după unii autori, peste 30, după alții, la care, desigur, se poate adăuga spirala tăcerii.
Situația la noi se prezintă, în linii mari, astfel.
La PIB-ul pe cap de locuitor ajustat la prețurile locale suntem nu doar peste Bulgaria, ci și peste Letonia, Croația, Slovacia și Grecia. Rata investițiilor ca procent din PIB, variabilă general acceptată ca predictor al dezvoltării, este, în România, peste Polonia. Valoarea exporturilor românești a crescut de aproape 10 ori din 1990 până acum, de la 10 la 104 miliarde de dolari.
Sunt perfect de acord cu profesorul doctor, specialist în economie internațională la Copenhagen Business School, Corneliu Ban care spune:
”Da, ca țară, suntem sub potențial. Da, salariile, deși aproape duble față de acum zece ani, ar trebui să fie mult mai mari, date fiind creșterile de productivitate. Da, se moare cu niște ani buni mai repede față de media europeană, sărăcia este cea mai mare din UE, mai ales la femeile cu copii. Da, prea multe spitale sunt pline de orori. Da, zone întregi din țară sunt deșertizate social. Dar să nu reinventăm roata cu ciorba reîncălzită a lui „prin noi înșine”. În ciuda falsului mit, „prin noi înșine”, promovat până și în interbelic, când economiile erau închise, a reușit să obțină rezultate submediocre. Dacă vrem să închidem ecartul dureros de real între dezvoltarea economică și subdezvoltarea socială, atunci hai să impozităm mai mult, ca să avem ce redistribui. Așa vom putea avem procente europene la sănătate, învățământ și cercetare. Să tăiem birocrația acolo unde e aberantă, să luăm în serios agenda sindicală, nu să bem ulei de șarpe în loc de medicamente, că o să ajungem mai săraci decât suntem.”
În consecință, zic că e bine să facem în felul următor.
Când laud eu un politician sau un primar, lăsați-mă în pace , fiindcă mă bazez pe fapte obiective. Nu mă puneți să fiu la rând cu restul presei deoarece am mai spus-o că nu mă consider ziarist, ci doar un om destul de bine pregătit pentru a-mi exprima punctele de vedere în presă.
Pe plan general, este bine să speriem PSD-ul cu AUR-ul, pentru a-i determina pe pesediști să își asume cât mai mult din valorile naționalismului ponderat și modern. Pe liberali îi speriam degeaba, ei au zis că trebuie să ne dezbrăcăm de suveranitate și dezbrăcați au rămas ei.
Cu AUR-ul să o lăsăm mai moale, și așa vor avea destui consilieri în mii de consilii locale și vor bloca de acolo sute de proiecte țipând ”Hoții, hoții !” și înregistrând cu telefonul mobil.
Iar ca să închei, faceți ce doriți, oameni buni, cu votul vostru, nu cu al meu, fiindcă eu am fost aproape întotdeauna împotriva curentului, dar țineți seama că prin acest vot a ajuns România unde a ajuns.
Faceți ce vreți, insultați pe cine vreți, umiliți pe cine doriți, votați cum va taie capul, doar să nu vă plângeți că facem mereu doi pași înainte și unul înapoi.
Și slavă Domnului că nu e invers.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
