- Din punctul meu de vedere
Există scriitori slabi, buni, mari și scriitori clasici. Scriitorilor clasici li se iartă totul. Nimănui nu îi pasă de faptul că Sadoveanu a scris și romanul de doi bani ”Mitrea Cocor” sau că Dostoievski l-a imitat pe Gogol în romanul ”Omul dedublat”.
Un clasic e un clasic, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Cred că la fel ar putea sta lucrurile și în politica din județul Argeș, unde singurul clasic se numește Constantin Nicolescu.
Nicolescu e Nicolescu, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Nu l-am admirat ca lider de partid, ca senator sau președinte al Consiliului Județean, eram conștient că joacă lumea pe degete, în schimb, l-am iubit mult.
L-am iubit mult pe Constantin Nicolescu, cu o iubire prost mascată, chiar vinovată, deoarece un ziarist nu are voie să iubească un politician.
L-am iubit deoarece emana căldură sufletească, în jurul lui era o atmosferă de calm și umanitate, de încredere și bucurie de a trăi.
L-am iubit fiindcă știa să domine dar știa să și sufere, să zâmbească pe sub mustață, dar să și plângă cu un plâns interior pe care nu cred că mulți au fost lăsați să-l observe.
Pe mine m-a lăsat să-l văd plângând interior.
L-am mai iubit și pentru că se purta ca un boier într-o lume în care nu puțini erau mitocanii, pentru că știa să fie om de lume, să-și respecte în mod inagalabil soția, să-și iubească necondiționat dar discret familia.
Nici eu nu mai știu de ce și pentru ce l-am iubit, dar cu certitudine așa a fost.
Murind, Constantin Nicolescu încheie o epocă, îngroapă o lume în care totuși mai conta adevărul, chiar dacă minciuna era la modă, lăsându-ne pe cei încă în viață să ne ne descurcăm în post – adevăr. Îngroapă o lume în care patriotismul încă mai era un reper sufletesc pe care nu trebuia să-l ascunzi și de care nu era cazul să-ți fie rușine.
Nicolescu a fost un patriot îndurerat că totul se duce de râpă.
Știm toți cei care l-am cunoscut că a fost bizantin, că iubea pertractările în stilul lui Maniu, că îi plăcea să combine oameni și situații, dar mai știm că nu lăsa pe nimeni în urmă, că nu exista durere pe care să nu încerce să o aline, că ajuta pe ascuns așa precum o fac doar cei care vor răsplată pe lumea cealaltă, nu pe această lume.
Am călătorit împreună în țări îndepărtate și l-am văzut pe țăranul zdravăn care era la interior purtându-se impecabil la întâlnirile cu șefi de stat și de guvern.
În Columbia, unde pe vremuri vânduse mașini Dacia, era la el acasă, iar dacă acolo ești acasă, atunci se înțelege de ce întreaga sa viață a avut o doză de mister, precum misterios rămâne și modul mizerabil în care a fost alungat din politică.
I-a fost fatală impresia pe care a lăsat-o că oricând s-ar putea răscula în numele unor principii, că deși este un soldat discplinat ascunde o scânteie de revoltă.
Puțină lume știe că mi-a oferit un loc eligibil pe lista de deputați, iar când l-am refuzat m-a privit înțelegător, acceptând că există și un alt fel de a trăi decât cel pe care și-l alesese pentru sine.
A făcut în așa fel încât să scriu cu Nicolae Văcăroiu cartea ”România – jocuri de interese”, care a cunoscut două ediții, s-a vândut ca pâinea caldă și se află în bibliotecile unor mari universități americane.
Constantin Nicolescu făcea lucruri bune, decisive, cu naturalețea cu care respira, iar din respirația lui mulți și-au umflat pieptul.
Într-o lume mai bună și într-o țară mai puțin tristă, la această oră un sculptor s-ar fi grăbit să-i cizeleze bustul pe care un soclu gol l-ar aștepta în centrul Piteștilor. Nu este cazul să se întâmple acest lucru acum și cine știe dacă se va întâmpla vreodată, pentru că România a devenit, fără voia ei, o patrie nerecunoscătoare.
În memoria mea și a multor altora, Constantin Nicolescu are totuși statuie.
Scriu aceste cuvinte obosit și trist, în starea aceea în care, așa cum se spune, dacă mă tai, nu curge sânge. Mustața lui Constantin Nicolescu se va îngropa, ceea ce pentru mine pare de neimaginat.
Cu el, a murit o parte din mine, acea parte a nădejdii că mai există scăpare.
Groparii care vor arunca lopata de pământ peste acest om nici nu știu că îngroapă o lume, o istorie, o speranță, un reper.
Un Argeș ce-ar fi putut să fie și niciodată nu a fost.
Constantin Nicolescu este unicul clasic al politicii argeșene, toți politicienii de pe acest meleag îi sunt, mai mult sau mai puțin, epigoni, simțiri mai mari sau mai mici, harfe mai mult sau mai puțin zdrobite, inimi mai mult sau mai puțin bătrâne.
Un alt Constantin Nicolescu nu se va mai naște.
A fost și va rămâne politicianul care făcea să freamăte lumea Argeșului chiar dacă doar își anunța prezența.
A fost un fenomen, o viziune, doar el și nimeni altul va da numele epocii sale.
Constantin Nicolescu, adică Argeșul și Omul său.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)