- Din punctul meu de vedere
Doar un procent de 42,3% dintre elevii înscrişi în clasa I acum 12 ani au reuşit să promoveze examenul de Bacalaureat anul acesta, potrivit unui comunicat al World Vision România.
De unde vine această silă de a învăța carte ?
Îmi pare rău să o spun, dar cred că de vină este America.
Noi, românii, împărtășim cu lumea occidentală majoritatea valorilor. În fiecare gest, vorbă, decizie, viziune semănăm cu europenii, americanii, australienii, nu cu rușii, iar cu atât mai puțin cu chinezii. Pentru noi, a trăi într-o lume condusă de chinezi ar fi o tragedie culturală și psihologică, ar fi un chin. Poate că acest chin s-ar reduce la jumătate, dar tot ar fi dureros, dacă am trăi într-o lume dominată, măcar parțial, de ruși. Așa stând lucrurile, trebuie să ne rugăm ca în niciun caz copiii și nepoții noștri să nu trăiască ”sub” chinezi sau ruși. Totuși, pentru ca niciodată omul occidental să nu ajungă că îi invidieze pe ruși, dar mai ales pe chinezi, este nevoie ca Occidentul, în special forța sa motrice care este America, să aibă grijă cum își îngrijește valorile fundamentale.
Cum își îngrijește America valorile ei fundamentale ?
În cartea la care am mai făcut referire în articolele mele ”Capcana lui Tucidide” de Graham Allison, avem următoarea informație:
”Conform celei mai recente comparații efectuate de Universitatea Stanford în rândul studenților admiși la colegii în domeniul ingineriei și în cel al computerelor, absolvenții chinezi de liceu vin cu un avantaj de trei ani în privința competențelor de gândire critică față de omologii lor americani”.
De curând, în ”Dilema veche”, Mihai Ducea, profesor de Geologie la Universitatea din Arizona, Tucson, a semnat un articol în care scrie:
” De asemenea, nu înțeleg de ce atîția colegi și prieteni din România insistă să își trimită copiii în America, la studii. Toate universitățile americane sînt ca niște hoții ajunse azi aproape la capăt de drum, toate spoliază milioane de părinții de sute de mii de dolari pentru a ține în viață aceste corporații osificate. Aceste instituții diluează educația pentru „stăpînul nostru, clientul nostru”: studentul plătitor. Imbecilitatea americană clasică este azi coborîtă la standarde inimaginabile în scopul mercantil de a vinde diplome. America e o țară în care singura valoare este banul. Nu cred că în 23 de ani de cînd sînt profesor universitar am discutat cu colegii mei în ședințe de facultate sau de altă natură vreun alt subiect decît banii.
Știu că sînt mulți fani ai Americii, inclusiv o grămadă de emigranți care nu au puterea de a se uita în oglindă și care nu vor fi de acord cu părerea mea. Analiza mea se bazează pe o lungă istorie trăită cu tot stresul și motoarele turate la maximum, nu e doar o opinie căzută din cer. Așa că cel mai pozitiv mesaj pe care îl am la capătul unui eseu despre visul american este să ne focusăm pe bunele și relele noastre aici, în România. Sîntem o roată esențială a Europei moderne și vreau să nu mai visăm cai verzi pe pereți. Azi nici nu mai simțim politicul în România (nici nu mai are importanță cine e la putere – și asta e bine!). Economia României este într-o creștere continuă, spectaculoasă, de ani de zile, e curat și safe în orice oraș, putem reforma învățămîntul și sănătatea dacă avem răbdarea și înțelepciunea necesară, și cred că le avem. Visul american este undeva în oglinda retrovizoare a României, e pentru cei sărmani din țări înapoiate care nu au nici o altă perspectivă. Nu pentru noi. Nu azi.”
Rădăcinile școlii românești au fost cândva foarte adânci și au dat roade minunate.
În ”România literară”, Liviu Capșa descrie modul cum era organizată o mică școală din Bărăgan între războaie:
” Pe lângă biblioteca dotată cu 340 de volume (20 fiind achiziționate chiar în luna la care se referă raportul, fapt evidențiat cu nedisimulată mândrie), micuța școală din Bărăganul ialomițean mai avea și o „farmacie școlară“ ( cu medicamente „distribuite gratuit și cu preț de cost“), o „cooperativă școlară“ (care „procura elevilor cărți și rechizite“), precum și o „cantină a școalei“ (unde „se lua masa regulat“ sau „se serveau gustări“). Se vede treaba că încă nu cunoscuseră deliciile cornului cu lapte.
Raportul continuă cu evidențierea „muzeului școlar“ și a „atelierelor de producție“ (un fel de „școala altfel“, atât de dragă elevilor de azi), iar activitatea, să-i zicem din timpul liber, de la căminul cultural, era susținută de învățători, „cultul eroilor“ fiind „direcțiunea“ de onoare a tuturor. Ne aflăm, reamintesc, în plin război, dar acest amănunt nu-i împiedica pe dascăli să-și găsească timp și pentru „activitatea centrelor de educație extra-școlară a tineretului“. Desigur, în lipsa Internet-Cafe-urilor, a Facebook-ului, a WhatsApp-ului și a altor minuni ale științei.
În fine, această școală, înființată în anul 1876, care după cum se vede își luase misiunea în serios, era condusă, sau dacă vreți manageriată, de un „Consiliu de colaborare“ și de un „Consiliu de patronaj“, care, după cele raportate, nu existau doar pe hârtie”.
În cartea amintită, Graham Allison concluzionează:
” Sunt un optimist congenital în privința Americii, dar sunt îngrijorat că democrația americană prezintă simptome fatale”.
Ideea acestui articol este că trebuie să nu ne mai închinăm idolilor, oricum s-ar numi ei, ci să ne construim viitorul pornind de la bunul simț românesc, atât cât a mai supraviețuit. Pe această temelie, nu pe spiritul materialist venit din Vest, nici pe cel totalitar, venit din Est, putem să ridicăm edificiul care va fi România de mâine.
Deocamdată, stăm rău, rău de tot, iar o lozincă de la un miting organizat luni în fața Palatului Cotroceni spune totul:
„România educată, altă generație sacrificată”.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
