M-a iubit Dumnezeu și astfel nu mi s-a întâmplat ca fetița mea să se facă ziaristă. S-a făcut psiholog. Dacă s-ar fi făcut ziaristă, după exemplul tatălui, mi-ar fi fost greu să ies din casă de rușine. Dar, vor zice cei care mă cunosc, ai fost și tu psiholog, după care te-ai făcut ziarist, așadar încă există riscul să pățești rușinea. Niciun risc, eu m-am făcut ziarist deoarece pe vremea mea psihologia era aproape interzisă, câtă vreme acum această știință e apreciată așa cum merită.
Întrebarea care se pune este de ce îmi e mie rușine că sunt ziarist. Înainte de a răspunde, vreau să remarc faptul că ori de câte ori citesc până târziu după miezul nopții, mă bucur că sunt ziarist, fiindcă nu mă obligă nimeni să sar din pat dis de dimineață. La fel mi se întâmplă atunci când îmi permit să mă urc într-un avion fără să îmi fie teamă că îmi las pe aici trebuirile neterminate. Poți să scrii un articol și să îl publici din orice colț al lumii. Ce vreau să spun este că presa îți dă posibilitatea să îți faci programul așa cum îți dorești. Și mai e ceva, anume că dacă ești ziarist îți poți semna articolele, ceea ce înseamnă că îți exprimi ideile și opiniile în mod public, situație care îți poate oferi un anumit sentiment de împlinire.
În rest, această meserie îți aduce numai nenorociri. În primul rând, e greu să fii liber în presa din zilele noastre. Am ajuns să renunț la banii care mi-ar da posibilitatea să călătoresc mai mult, să cumpăr mai multe cărți, să trăiesc mai bine, doar pentru a încerca să mă situez doar de partea mai bună a eșicherului politic. Nu spun ”de partea bună”, fiindcă așa ceva nu există, ci spun ”de partea mai bună”.
În fine, haideți să vă spun de ce în aceste zile îmi e mai rușine ca niciodată că fac parte din această breaslă numită presă. Este vorba despre procesul public al celor două doctorițe de la Pantelimon.
După părerea mea, situația este extrem de complicată, ambele tabere, adică și a asistentelor medicale, și a doctorilor, aflându-se sub presiunea unui anumit curent cultural.
Asistentele medicale plătesc tribut la ceea ce politologul american Tom Nichols numește ”Sfârșitul competenței”, publicând chiar o carte cu acest titlu. Când competența se sfârșește, fiecare cetățean își dă cu părerea despre orice, de la filosofie, la fizica cuantică și, iată, la tehnicile de reanimare și terapie intensivă. Lucrând într-una dintre aceste secții, asistentele sunt cu atât mai predispuse să își dea cu părerea în mod incompetent, bizuindu-se pe așa-zisa lor experiență.
Dacă tot am comis indiscreția să vorbesc despre fiica mea, nu văd de ce nu aș vorbi și despre mama, care a fost vreme de 40 de ani soră medicală la secția de chirurgie a spitalul județean din Rm. Vâlcea. Copil fiind, îmi aduc aminte că îi povestea tatei, uneori, precum că medicul cutare sau cutare nu se trezise atât de repede pe cât ar fi trebuit pentru a veni la o urgență. Nici mama nu rezista tentației de a comenta ceea ce se întâmplă la serviciu, de a avea o părere personală. Dar atât și nimic mai mult. Deși numărul mic de doctori și de surori medicale făcea să intre doar ea cu medicul în oporație, nu am auzit-o vreodată criticând metodele și tehnicile chirurgului. Erau altele vremurile, competența încă își spunea cuvântul.
Acum, trăim în plin progresism. În progresism și neomarxism, lucrurile sunt luate la modul lejer, fără prea multe complicații filosofice. Cele două doctorițe, tinere fiind, nu au făcut filosofia vieții și a morții, iar acelor bolnavi pe care, științific vorbind, nu îi mai puteau salva, nu le-au acordat o atenție absolută.
Atrag atenția că absolutul nu există, iar mai departe vă las să completați singuri ideile care ar decurge din cele spuse mai sus, deoarece mă voi referi la cea de a treia latură a scandalului de la Spitalul Sf. Pantelimon, anume procuratura. Procuratura a procedat în mod infect, chiar penal, făcând scăpat la presă rechizitoriul. După câte știu, până la trimiterea dosarului în instanță, acesta nu este public, totuși, procurorul de caz l-a făcut public, cu intenția vădită de a pune presa și opinia publică să sară în capul celor două doctorițe inculpate.
Intenția procurorului e necurată. Poate a vrut să acopere alt scandal public, eventual pe cel al cărții de două milioane de euro a lui Nicolae Ciucă, dar nu vreau să fac teoria conspirației. Poate a dorit să impresioneze instanța, ori poate îi place să fie celebru, ori să se joace de-a Dumnezeu. Oricum, să dai dosarul pe mâna presei este o mârșăvie fără seamăn.
Mârșăvia nu putea să fie dusă la apogeu decât cu ajutorul presei. Într-o uriașă proporție, presa le-a declarat pe cele două doctorițe vinovate ca și cum ar fi fost două Josef Mengele feminine ale zilelor noastre. Expresia ”Doamna cu coasa” a fost folosită cu rânjetul pe buze. Au fost aduși în studiouri tot felul de dubioși fustrați și isterici care abia așteptau să înfiereze cu mânie proletară pe cineva. Aparținători cu patru clase primare și-au exprimat indignarea că pacienții au fost omorâți la ATI. Moderatori cu ochii ieșiți din orbite s-au luat de piept cu specialiștii, i-au jignit și, dacă ar fi putut, le-ar fi dat și două palme.
Presa mizeră a decis că doctorițele sunt culpabile, că au ucis cu premeditare în vreme ce purtau pe umeri halatul alb, plin de sacralitate.
Nu cred aproape deloc, dar nici nu exclud 100 % că doctorițele sunt criminale, însă nu ziariștii decid asta. Când ziariștii dau verdicte de o asemenea gravitate, presa devine o hazna. De câteva zile, simt că muncesc și eu într-o hazna numită presă. O hazna dată cu deodorant, fiindcă ziariștii din studiourile de televiziune repetă, cu o ipocrizie vomitivă, că ei exprimă doar opinii.
Singura opinie justificată este aceea de a condamna ieșirea rechizitoriului în spațiul public, de a lăsa specialiștii și instanțele să își spună părerea, de a trata cu echilibru situația.
Orice altă atitudine este atât de inumană, de căutătoare de audiență cu orice preț, de mizeră încât îmi e rușine că sunt ziarist, în sensul că îmi câștig pâinea din presă.
O presă care a reușit să îi înece pe toți medicii în haznaua ei.
Gheorghe Smeoreanu
