Din punctul meu de vedere
Într-una dintre nopțile recente am făcut o greșeală care m-a costat. Mă pregăteam de culcare, era oricum târziu, o oră pe care mi-e jenă să o precizez pentru a nu crede lumea că sunt un ciudat, când am văzut în bibliotecă o carte cumpărată la început de an, un volum uitat, neintrat în sistemul de citit pe care mi l-am format de-a lungul vremii.
”Mofturile rațiunii americane”, de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt, Editura Curtea Veche, 2021.
Am luat cartea în pat, cu gândul să o răsfoiesc și nimic mai mult. M-a prins dimineața citind și mi-am dat seama că vin zorile când au început să ciripească pițigoii în mărul de la fereatră. Aveam un program, a fost nevoie să mi-l schimb.
Autorii pun problema în felul următor.
Sistemul universitar american îi pregătește pe tineri pornind de la trei principii greșite:
1. Ceea ce nu te omoară te face slab.
2. Să ai încredere întotdeauna în sentimentele tale.
3. Viața e o luptă între oameni buni și oameni răi.
Cele trei principii sunt greșite, deoarece:
1. Ceea ce nu te omoară te întărește, așa cum bine preciza Nietzsche.
2. Rațiunea, nu sentimentele trebuie să fie pe primul plan.
3. Cei care gândesc ca noi nu sunt neapărat oameni buni, iar cei care gândesc contrariul nu sunt neapărat oameni răi.
Deoarece plătesc 60.000 de dolari anual pentru cursuri, mâncare excelentă și cazare confortabilă, studenții americani sunt tratați ca niște consumatori, pe principiul clientul nostru, stăpânul nostru. În consecință, li se fac toate mofturile, în primul rând moftul de a accepta sau nu anumite idei, anumite prelegeri, anumiți profesori. Când cineva îl scoate din bula în care se află, studentul american face reclamații.
Am aflat din această carte ceva năucitor și, pentru a nu exista îndoieli, transcriu aici un lung paragraf:
”Niciodată universitățile nu par să obosească din a crea așa – numitele zone de discurs liber (ZDL) ce restricționează anumite tipuri de discurs și expresie la anumite zone din campus – niște arii mici și adesea izolate. Zonele de discurs liber au apărut pentru prima dată în anii 1960 – 1970, însemnând un loc de onoare unde studenții se puteau angaja în discursuri libere, precum Colțul Vobitorilor din Hyde Park, de la Londra. Însă, în anii 1990, multe universități au făcut din ele singurul loc din campus unde studenții puteau vorbi liber. Unele ZDL-uri au fost revizuite după ce au intrat în atenția publicului și a criticii, precum McNeese State University din Louisiana, unde folosirea ZDL-urilor de către studenți fusese limitată la o dată pe semestru. Altele au fost demontate în tribunale, precum ZDL-ul de la University of Cincinnaty, care acoperea 0,1 din campus și le cerea vorbitorilor să se înregistreze cu zece zile lucrătoare înainte. (pag. 326).
Vă dați seama despre ce este vorba aici ?
În țara democrației și a tuturor libertăților, studentul are voie să vorbească liber doar într-un țarc de câțiva metri patrați, în rest, fiind obligat să gândească și să se exprime conform politicii corecte.
Dacă nici asta nu reprezintă iadul pe pământ, atunci ce ?
Pentru că sunt niște pămpălăi, ca să folosesc o vorbă a Danei Budeanu, studenții americani se simt ofensați de orice vorbă, ca niște mironosițe, luând naștere un fel de ”cultură a demnității” absolut dementă.
O altă problemă extrem de gravă este formulată de cei doi autori în felul următor:
”Unii studenți și profesori de astăzi par să creadă că misiunea lor ar fi să aducă schimbări sociale, iar scopul educației ar consta în antrenarea studenților astfel încât să producă mai rapid și eficient aceste schimbări”. (pagina 406).
Așadar, nu adevărul este în prim – plan, ci misiunea, se creează astfel o lume de misionari. Cei doi autori o citează pe profesoara Alice Dreger de la Northwestern University care îi ruga pe profesorii și studenții activiști să vină cu date și dovezi înainte de a-și începe misiunea. Ea a scris:
”Dovada ține, într-adevăr, de o problemă etică, cea mai importantă problemă etică într-o democrație modernă. Dacă vrei dreptate, trebuie să muncești pentru adevăr. Și dacă vrei să muncești pentru adevăr, trebuie să faci mai mult decât să îți dorești dreptate”. (pagina 407).
În țara libertății a fost nevoie să apară Declarația de la Chicago (2015) în care University of Chicago susține că sprijină libertatea de gândire și exprimare.
Să observăm că noi, românii, crdeam ca proștii că aceste libertăți sunt subînțelese în America. Autorii scriu:
”Colegiile ar trebui, totodată, să își revizuiască politicile pentru a se asigura că sunt în concordanță cu Primul Amendament”. (Pagina 309).
Nu se respectă Primul Amendament în America ? Măi, să fie, asta da nenorocire.
De ce nenorocire ? Pentru că de la o vreme, Partenerul Strategic pompează în Occident oameni care ne dau lecții de democrație după ce, în studenție, aveau nevoie de zone de discurs liber pentru a se exprima.
Leninismul mergea pe ideea că ”cine nu e cu noi e împotriva noastră”.
Recunoaștem situația în ceea ce spun autorii cărții despre care vă vorbesc.
Cartea a fost Bestseller New York Times, ceea ce este bine, înseamnă că cineva începe să își dea seama cât de gravă este situația peste ocean, dar până când se vor remedia lucrurile acolo (dacă se vor remedia) întrebarea care se pune este:
– Noi, supușii, ce ne facem ?
În tinerețe, la Paris, am observat că mă aflu în plină furtună feministă. Nu a durat mai mult de 10 și și moda feminismului a ajuns și în Europa, ba chiar și în România.
Moda din universitățile americane încă nu a ajuns în România, în afară, probabil de SNSPA, dar urmează să ajungă.
Iar când va ajunge, Dumnezeu să ne aibă în pază!
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
