- Din punctul meu de vedere
A doua zi de Crăciun , ne-au vizitat prieteni buni, am urcat la cabană, unde e foc de lemne, iar câinii mari au voie înăuntru, să adoarmă pe podea vrăjiți de căldură și de zumzetul vocilor omenești.
Am început să strâng documentația despre o carte de psihologie a animalelor, chiar am discutat cu bunul meu editor, s-ar vinde bine, nu s-a prea scris pe această temă în România. Eu regret și acum că nu m-am specializat în acest domeniu fabulos, dar exact când începea cursul respectiv de la Facultatea de Psihologie, s-a îmbolnăvit profesorul, iar asistenta nu a fost la înălțime. Profesor nu era altcineva decât poetul Mihai Beniuc, cel care scrisese frumoasele versuri:
” Sunt măr de langă drum și fără gard.
La mine-n ramuri poame roșii ard.
Drumețule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam,
Adu-l țărânei ce sub mine-o am.
E țara ce la sânul ei ne ține,
Hrănindu-ne pe tine și pe mine.”
Mihai Beniuc era doctor în psihologia animalelor, făcuse un doctorat la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor și a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată. Fusese căsătorit din 1946 cu Ema Bresliska, cea care exact în 1974, când începea cursul meu, s-a sinucis, din motive neelucidate. Profesorul a căzut în boală și nu a mai putut veni de la Cluj la București.
Materialele pe care le pun acum deoparte, într-un folder, se referă la noile definiții care se dau în acest secol conștiinței, la tipurile de gândire neconceptuală, la sugestiile fizicii cuantice și la metodele de terapie care decurg din interacțiunea omului cu câinele. Oricum, mai e mult până departe, nu cred că aș putea începe să scriu până în 2023, poate chiar mai încolo.
Cum printre prieteni s-au aflat și minunații oameni cu care am colaborat pe partea de administrație și pregătire pentru tipar a revistei naționale ”Vâlcea literară”, evident că am discutat despre ce vom face la anul, când revista noastră va trebui să fie mai valoroasă, mai selectivă, mai atent lucrată.
Discuțiile cele lungi, stimulate de un pahar de băutură, s-au purtat însă cu alți amici, un regizor și un director de teatru, iar tema a fost noua mea piesă, pe care am scris-o anul acesta și care are drept subiect drama Sfinților Brâncoveni. Trebuie să spun căm am scris piesa într-o cheie geopolitică, accentul l-am pus pe ambasadorii care au asistat la teribilul supliciu, dar din vorbă în vorbă mi-am dat seama că mai am ceva de adăugat, de nuanțat. Târziu, aproape de miezul nopții, când au plecat musafirii, m-am apucat să scot câteva fișe dintr-un tom gros ce cuprinde studiul unui istoric turc despre ceea ce s-a întâmplat cu martirii noștri.
Hotărâtă treabă, de mâine și până la Sfântul Ion mă voi ocupa de îmbunătățirea textului, cred că am peste zece locuri unde voi tăia, voi adăuga, voi rescrie, fiindcă pe la jumătatea lui ianuarie încep repetițiile. Morala: niciodată nu poți termina o lucrare literară, îmbunătățirile pot merge la infinit, doar Dumnezeu este perfect.
Ce am mai făcut și v-aș împărtăși.
Am rugat-o pe nevastă-mea să caute pe net toate cărțile lui Vladimir Soloviov și să mi le cumpere. Mare păcat și rușine pentru mine că acum nu m-am apropiat de opera acestui mare filosof și teolog. Când, aproape la întâmplare, am găsit în bibliotecă o broșură, că altfel nu îi pot spune, o cărticică de 70 de pagini intitulată ”Drama vieții lui Platon”, am zis că o frunzăresc repede, fac din ea lectura unei seri de vacanță. A fost un șoc, o revelație, aproape că m-am supărat pe marele Gheorghe Vlăduțescu, profesorul meu de istoria filosofiei, că nu a pus problema așa cum o pune Vladimir Soloviov.
Așadar, drama vieții lui Platon constă în faptul că l-a văzut pe Socrate mort, iar de aici a decurs întreg sistemul despre lumea ideilor. Soloviov crede chiar, cu argumente, că a putut astfel descoperi ordinea în care au fost scrise dialogurile. Nu insist, în fond scriu un editorial, un articol de presă.
Acum, în dimineața zilei a treia a Crăciunului, m-au întristat vreo doi oameni care s-au apucat să mă injure pe Facebook prin comentariile la un articol politic. Înțeleg dintr-un alt articol, din Adevărul, că acum, de sărbători, un personaj din Las Fierbinți, serial la care din păcate nu mă uit, a zis ceva memorabil, anume că suntem prea săraci ca să ne permitem să fim și răi.
Poate dumneavoastră ați văzut scena, o voi căuta și eu pe net, fiindcă este aici un mare adevăr.
Spuneam mai sus că înjurăturile m-au întristat fiindcă atunci când oamenii insultă e clar că suferă interior într-un mod de care nu își dau seama. E o mica nevroză aici , una care se declanșează mai ales de sărbători la cei neîmpliniți, la cei care se simt singuri, la cei cărora anul ce vine nu le spune prea multe lucruri bune.
Le sunt alături cu gândul, chiar așa, nu o spun de conjunctură.
Acestea au fost principalele mele gânduri, amestecate, în zilele acestui Crăciun în care, din nou și din păcate, oamenii au făcut din Iisus Hristos agent de vânzări.
Ah, bine că mi-am adus aminte, uitați-vă pe Netflix la filmul
„ Don’t Look Up”.
E genial, frate !
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
