- Din punctul meu de vedere
Am fost la inaugurarea sălii de sport Pitești Arena, am stat sus, pe ultimul rând, exact în partea opusă locului unde au fost plasate persoanele oficiale, iar pentru că eram singur și fără nicio treabă, mi-am permis să gândesc la câte și mai câte.
În primul rând, mi-am dat seama că eu nu știu să fac nimic din ceea ce s-a făcut aici. Nu știu să realizez studii de oportunitate și fezabilitate, să proiectez, să licitez, să organizez șantiere, să torn fundații, să montez acoperișuri, să pun gresie și faianță, să montez aerul condiționat etc. M-a cuprins un sentiment de recunoștință și respect față de cei care știu să facă astfel de lucruri și m-am străduit să ghicesc cam câți oameni au pus umărul la construirea acestui edificiu. Să fie câteva sute de oameni, ori poate chiar câteva mii, dacă îi socotim pe toți, de la cel care a scris prima filă de dosar, până la cei care au tăiat panglica ?
Stăteam eu frumos acolo, pe ultimul rând, iar prin fața ochilor mi se perindau aceste sute sau mii de oameni, cu familiile, grijile, bucuriile și mai ales cu competențele lor, unele dobândite în ani de tocit coatele pe băncile facultăților, plus alți ani de practică la alte și alte edificii.
Eu, spectatorul, am primit totul de-a gata, însă miile de oameni defilau pe fundal și nu m-a costat niciun efort să le mulțumesc în gând. Cred că așa e bine, în această viață, să conștientizăm în orice moment că alții trăiesc și muncesc pentru ca noi să putem, la rândul nostru, trăi și munci. Iar dacă acest gând ne va fi viu, atunci vom fi mai buni unii cu alții, mai solidari, mai puternici.
Nu știu să joc volei, baschet, handbal, karate, judo sau alte sporturi care se vor juca aici. Alte mii și mii de oameni, cu familiile lor, cu bucuriile și necazurile lor, vor veni, după alte mii și mii de ore de antrenament, de oboseală și speranță, să evolueze în fața altor mii și mii de spectatori, vreme de zeci de ani de acum înainte. Poate că e bine să ne dăm seama că sunt situații în care rostul nostru e mic, minuscul, ori chiar inexistent, alții sunt protagoniștii, iar dacă vom înțelege acest fapt, în mod sigur ne vom simți mai împliniți, mai buni, mai generoși.
Nu știu să fac politică, nici administrație, pur și simplu nu am habar de modul în care trebuie să acționezi în aceste domenii. Problema este că fără politică și administrație nu poate nimeni să toarne un metru cub de beton, nu pot fi ridicate astfel de monumente de civilizație, lucru pe care îl uităm, preferând să punem între noi și clasa politică un filtru de dispreț. Totuși, Pitești Arena are în ADN-ul ei o ședință de Consiliu Local, apoi alte ședințe, poate zeci sau sute de ședințe mici, de la Primărie la ministere, de la ministere la nivelul întregului Guvern. Chiar și femeile care au dat cu mopul în sălile de ședință sau au făcut cafelele sunt părtașe la apariția edificiului în care m-am aflat, singur și fără nicio treabă, urmărind de pe ultimul rând al tribunei ceremonia de lansare la apa vremurilor a acestei corăbii de civilizație sportivă.
Vă spun că, după părerea mea, dacă vom respecta chiar și munca femeilor care au dat cu mopul în prima sală a primei ședințe în care s-a vorbit despre Pitești Arena, atunci vom fi oameni și cetățeni, nu indivizi și oameni – masă, goi, egoiști și fără conștiință.
Cred, mi-am zis eu de pe ultimul rând din tribună, că avem o imagine alterată asupra realității și gândim totul prin prisma răului, iar presa are rolul ei nefast în această chestiune. Mi-am amintit că celebrul statistician Nassim Nicholas Taleb avertizează că ”nu suntem destul de raționali pentru a fi expuși presei”, iar presa are tendința să disprețuiască, să conteste, să folosească prezumția de vinovăție. Poate pentru a mă elibera de acest păcat originar al presei, de acolo, de pe ultimul rând, i-am privit cu simpatie pe primar și pe oaspeții săi, miniștri, lideri de partid, parlamentari.
Primarul, tăind panglica, a fost ultimul din acest lanț trofic ce pornește de la femeia care a dat cu mopul, în urmă cu câțiva ani, în sala unde avea să se discute pentru prima oară despre Pitești Arena.
Ședințe, voturi, procese verbale, calcule, facturi, ordine de plată, dosare peste dosare, sute de semnături, nervi, reveniri, drumuri la Capitală, să trăiți dom ministru, vă rog, vă implor, mulțumesc, bravo, licitație, inspecție, diriginte de șantier, întârzieri, soluții, calitate, ploaie, frici, nădejdi, priviri critice, oftaturi, bugete, telefoane, alte telefoane, multe e-mail-uri, alte drumuri, avize, aprobări, betoane, amenințări, mulțumiri, toți termenii limbii române putând fi folosiți pentru a descrie cum s-a născut Pitești Arena.
Olandezul Rutger Bregman a scris o carte în care susține că oamenii nu sunt răi, sunt buni, așa cum enunțase odinioară Jean – Jacques Rousseau. Chiar și la război, doar 25 % dintre cei din prima linie trag în inamic, restul trag în aer, conform unor studii americane. Doar 1% dintre cei morți sau răniți la Waterloo aveau drept cauză baionetele, omului îi vine greu să bage fierul în burta altuia.
Sper că așa stau lucrurile.
Pitești Arena vorbește despre viitor, despre următorii 50 de ani ai Piteștiului, despre un oraș care își face loc, cu dificultate, dar tenace, în secolul XXI.
Pitești Arena mai vorbește despre oameni mai mult buni decât răi, mai mult optimiști decât prăpăstioși, mai mult generoși decât meschini.
Când m-am ridicat de pe ultimul rând al tribunei, mi-am zis că nu știu să fac nimic din cele făcute pentru a exista Pitești Arena, dar voi recunoaște în scris acest fapt și, prin aceasta, le voi mulțumi tuturor celor care au știut să facă ceva, de la acea femeie cu mopul, la primarul care, cu emoție evidentă, cu tot sufletul, oboseala și fericirea lui lui, a tăiat panglica minunii. n
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
