Din punctul meu de vedere
Haideţi să vedem cum ar putea sta lucrurile în legătură cu întoarcerea acasă a românilor din diaspora.
Pe cânt eram tânăr şi la trup curat, cum zice poetul, studiam psihologia socială şi nu înţelegeam un lucru. Cum se poate ca un grup să aibă anumite legi după care funcţionează? Eu credeam, în sfânta mea naivitate, că grupul este, din punct de vedere psihologic, un fel de sumă a psihologiilor membrilor care îl compun.
Mergeam dimineaţa în Cişmigiu şi citeam chiar şi pe dungă tratatul de Psihologie Socială al marelui profesor Pantelimon Golu, iar până la urmă am înţeles că grupul oamenilor are propria sa psihologie căreia membrii nu i se pot împotrivi sau cu greu o pot face.
Revenim la diaspora.
Acest grup, numit diaspora în mod generic, a dezvoltat, datorită reţelelor de socializare, câteva trăsături ciudate, la loc de cinste fiind vanitatea. Diasporeanul a considerat că este mai civilizat, mai orientat, mai înţelept, mai democrat, mai modern decât românul rămas acasă şi nu doar că a gândit astfel despre sine, dar a şi ţinut să o spună tuturor.
Cum vă explicaţi faptul că dacă românii din ţară au avut opinii politice relativ echilibrate, diaspora a fost compactă în opţiunile ei? Prin faptul că există o psihologie de grup.
La un moment dat, pentru românul din România devenise enervant sau cel puţin sâcâitor faptul că fratele lui din Italia sau Spania nu doar că îi spunea că ştie mai bine cu cine trebuie să votezi, dar îl şi batjocorea dacă nu accepta acest lucru. Devenise ciudat ca din străinătate să vină un mesaj omogen în favoarea unui partid şi a unui preşedinte.
Am explicat de nenumărate ori în articolele mele că această atitudine se datora unei sumedenii de factori printre care la loc de cinste era dorinţa de a poza în cetăţean superior, apoi iluzia că votul pe dreapta îl face pe emigrant mai apt pentru integrare în noua sa societate.
Săptămâna trecută am avut şansa să stau de vorbă, la Londra, cu un grup de români de maximă calitate. Aceşti oameni recunoşteau faptul că muncesc mult, nu au timp să se informeze, că viaţa în străinătate este atât de exigentă încât opiniile politice şi le formează din frânturi de ştiri. Chiar dacă, pe de o parte, aveau această absolut corectă imagine de sine, aceşti oameni mi-au mărturisit fie că nu au votat de loc, fie că au votat aşa cum votează aproape toţi emigranţii.
În paranteză fie spus, interlocutorii mei români din Londra acuzau PSD că nu şi-a trimis reprezentanţi să stea de vorbă cu ei. La argumentul meu că oricine ar fi venit să vorbească românilor londonezi din partea lui Dragnea ar fi fost întâmpinat cu plăcuţa suedeză, mi-au răspuns că indiferent de situaţie, riscul trebuia asumat. Cam atât despre experienţa mea de acolo.
Acum, aşa cum e şi firesc în vremuri fără precedent, mulţi dintre românii plecaţi afară vor să se întoarcă. E aproape un instinct, o energie care îi trage spre ţara în care s-au născut şi ai cărei cetăţeni sunt. De- sigur, toată lumea înţelege această situaţie şi nimeni nu are nimic împotrivă ca românul, indiferent pe unde s-ar afla el, să vină când vrea în ţara lui.
Problema este însă alta. Aşa cum se întâmplă cu toate grupurile sociale, printre diasporenii care se întorc există cetăţeni responsabili şi cetăţeni iresponsabili, mincinoşi, şmecheri. Iar acum vine bomba.
Dacă în ceea ce priveşte opiniile politice diaspora era în mod compact vanitoasă şi se considera superioară celor rămaşi acasă, când s-a pus problema respectării legii s-a observat că lucrurile nu stau chiar aşa, adică şi diasporenii sunt oameni ca toţi oamenii, unii mai buni şi alţii mai puţini buni, unii mai corecţi şi alţii mai escroci.
S-a spulberat astfel mitul diasporei înţelepte şi sunt gata să vă garantez că la viitoarele alegeri, oricând vor avea ele loc, vor fi foarte puţini cei care îşi vor permite să îşi mai sune părinţii sau bunicii şi să îi ameninţe că nu le mai trimit bani dacă nu pun ştampila pe cineva anume. Mă credeţi sau nu, consider că asta e un lucru bun.
De altfel, criza coronavirusului este pe cale să demonteze mai multe mituri şi aş vrea să vin cu câteva exemple.
Raed Arafat are câteva dosare de corupţie, unele închise, altele nu, iar după standardele unora este un penal. Iată că justiţiarii vin să îi scape de epidemie chiar penalul. Mai uşor, aşadar, cu penalii.
Mai uşor şi cu cei care se dădeau de ceasul morţii să facă alegeri anticipate, iar acum nu mai sunt siguri nici că le pot face la termen.
La fel de uşor şi cu cei care îşi dădeau viaţa pentru privatizarea sistemului de sănătate. Dacă sistemul ar fi fost privatizat, omul din diaspora ar fi fost obligat acum să plătească la consultaţie şi internare. Cum privatizarea încă nu s-a produs, vom vedea că statul îi va trata pe toţi, aşa cum va putea, pe cei rămaşi la vatră şi pe cei plecaţi afară, chiar dacă mulţi dintre cei din cea din a doua categorie nu şi-au plătit contribuţiile pentru sănătate. Cum s-ar spune, românul Ciumă Roşie îi va plăti spitalizarea românului Stat de Drept.
Cred că se înţelege ce am vrut să spun şi nu mai insist. Închei cu cea mai inteligentă observaţie de pe Facebook din aceste zile (cel puţin aşa mi s-a părut mie). Cineva spunea că aceia care au clamat că vor spitale, nu catedrale, vor avea parte de spitalizare.
Închei, dorindu-vă tuturor sănătate şi să ne reîntâlnim cu bine.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni şi joi)
