- Din punctul meu de vedere
”Isus” al meu” de Gabriel Liiceanu nu este o carte pe care să o recomand prietenilor, deși am așteptat cu disperare coletul de la ”Ex libris” ca să o pot citi. Nu o recomand fiindcă e o lucrare ridicol de simplistă, pe alocuri citeam jenat câte o idee atât de puerilă încât aveam strania impresie că parcurg un manual de ateism științific tradus din rusește în anii 60 ai secolului trecut.
Ce l-a apucat pe extraordinarul filosof și eseist Gabriel Liiceanu să scrie așa ceva? Instinctiv, m-am dus în bibioteca personală și am scos la iveală ”Intelectualii” lui Paul Johnson pentru a reciti capitolul despre Tolstoi.
Am regăsit aici ideea că Tolstoi i-a scris poetului Fet că ”a scrie povestiri este stupid și rușinos”, menirea unui geniu fiind aceea de a profeți. Apoi, Paul Johnson punctează că încă din 1855, Tolstoi dorise să creeze o credință bazată pe ”religia lui Cristos, însă eliberată de dogmă și minsticism, nepromițând o fericire viitoare și dând binecuvântarea pe pământ”.
Este exact ceea ce își propune Gabriel Liiceanu care scrie că ” Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”.
Plictisit de succes, de farmecul cultural oferit de condiția de director al ”Editurii Humanitas”, considerând că ”Jurnalul de la Păltiniș” sau extraordinare lucrare ”Despre limită” sunt insuficiente pentru a defini o carieră ajunsă la zenit, Gabriel Liiceanu vrea să fie profetul laic al unei Biblii mundane.
Încă sunt șub șocul provocat de abordarea copilărească a interpretării Bibliei și vă propun să începem de la următoarea idee:
„Atât dogmele Conciliului de la Niceea, cât și heterodoxiile primelor veacuri sunt la fel de mult sau de puțin îndreptățite, în măsura în care toate sunt produse fantasmatice, ele neputând întreține nicio relație cu valorile de adevăr sau fals”, scrie Liiceanu.
Mă întreb dacă nu ar trebui să închei cronica exact aici, fiindcă în faţa acestei enormităţi nu prea mai ai multe de spus. Filosoful pretinde unei religii, nu contează care, să întreţină relaţii ”cu valorile de adevăr sau fals” de parcă ne-am afla la laboratorul de biologie al unui liceu și am dori să vedem dacă, într-adevăr, stimularea electrică a mușchiului broaștei provoacă un spasm.
Totuși, pentru prietenii mei cărora nu le pot recomanda cartea, o trimitere la Karl Popper este utilă, iar pentru autor, ca o bătaie de obraz.
Karl Popper și raționalismul critic reprezintă minima referință posibilă atunci când vorbim, chiar și într-un articol de ziar, despre ”valorile de adevăr sau fals”. Popper pretinde științei să emită teorii ”falsificabile” , adică posibil de pus la proba practică a experimentului. Misiunea ”Gravity Probe B” a NASA a confirmat două predicții esențiale derivate din teoria generală a relativității a lui Albert Einstein.
De la ”falsicabilitate” sunt exceptate teoriile matematicii și sistemele metafizice.
Nu mă pot abține să nu citez, spre lămurirea cititorilor de gazetă, din Wikipedia:
„Falsificabilitatea reprezintă, în concepția lui Popper, metoda de descoperire a adevărului fără a se recurge la inducție sau la principiul regularității fenomenelor, întrucât teoriile empirice nu sunt decisive. Această metodă oferă în același timp o soluție alternativă în problema demarcării științelor empirice de tezele metafizice.”
Rubrica aceasta are doar o mie de cuvinte, maxim, aşa încât mă văd nevoit să accelerez.
Ca un copil, Gabriel Liiceanu cere să i se pună pe masă dovezile că există Dumnezeu. Fiindcă mămica nu îi poate aduce dovezile ca pe nișie jucării, copilul începe să se smiorcăie. Autorul nostru se smiorcăie pe parcursul a 300 de pagini. Iată ce spune printre hotote de plâns:
„În concluzie: ereziile sunt variantele nenorocoase ale unei învăţături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr”.
Din nou, copilul vrea dovezi pe masă fiindcă nu a învăţat încă să distingă între experiment şi credinţă.
Despre participanţii la Sinodul de la Niceea spune Liiceanu: „Să ne imaginăm cât de smintitoare trebuie să fi fost ideea că tu şti chemat să decretezi în privinţa a ceea ce este adevărat şi ceea ce e fals pe tărâmul indecidabilului”.
Nu a fost nimic smintitor, iar Fericitul Augustin, explicat de Valeriu Gherghel în „Porunca lui Rabbi Akiba” , arată că rolul dogmei nu este de a dă un răspuns final, ci de a opri o dispută care risca să se eternizeze şi să facă rău Bisericii. Cred în această explicaţie.
Şi atunci, unde este adevărul Bibliei ? După Origen, adevărul Scripturii este în fiinţa ei ca sufletul în om.
Încă un citat din acest curs de ateism, ultimul:
„Obnubilitate mitologică. Numesc obnubilitate mitologică – valabilă penbtru toate religiile – trecerea de la frumuseţea unui mit la credinţa în realitatea lui (cu justificarea : e revelat !)”.
Minunată ”justificare” revelația, folosită, culmea, din ce în ce mai des în fizică și matematică.
Mă deranjează cartea lui Gabriel Liiceanu așa cum m-ar deranja un prieten al meu care, inginer fiind, în momentul în care am merge împreună să vizităm o caterală, mi-ar vorbi doar despre suprafața edificiului, înălțime, volum, împiedicându-mă să văd adevărul revelat în piatră.
Nu mai vizitez catedrale cu Gabriel Liiceanu.
Niciodată.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
