- Din punctul meu de vedere
Am trecut, ca ziarist, prin toate campanile electorale din ultimii 30 de ani, cred că au fost peste 25 de campanii. De fiecare dată, starea dominantă a fost aceea de curiozitate, anume să aflu cum gândesc grupurile mari, locale, judeţene şi naţiunea în ansamblul ei.
Încep întotdeauna de a decide eu, personal, ceea ce este bine pentru respectivele grupuri. Este o analiză a mea, fatal subiectivă, pe care o închei de obicei cu câteva luni înaintea alegerilor. Ştiu, mai întâi în sinea mea, cine ar trebui să conducă ţara, judeţul, oraşul sau anumite comune. Repet, este vorba despre opinia mea, despre analiza mea socială, economică şi psihologică. După ce ajung la o anumită concluzie, încep să o susţin în articolele mele şi în emisiunile de televiziune.
Mi se întâmplă ca, pe parcurs, să îmi schimb prima concluzie, uneori chiar şi pe a doua. Pe măsură ce urmăresc situaţiile, îmi ajustez şi eu deciziile.
Mă întreabă unii, pe un ton nu întotdeauna prietenos, care este relaţia dintre obiectivitatea jurnalistului şi contractele presei din campaniile electorale. Iată răspunsul meu.
Atunci când ajung la o concluzie despre ceea ce ar fi mai bine pentru comunităţi şi pentru ţară, ştiu şi pe cine voi susţine, ca jurnalist, în campania electorală. Abia atunci îmi permit să închei unele contracte de publicitate politică şi să refuz altele. Niciodată nu am acceptat să susţin un om, un partid, o idee în care nu cred şi pentru asta, am pierdut foarte mulţi bani.
Pe parcursul campaniei electorale, de fapt cu ceva timp înainte de campania oficială, cei în care nu cred încep să mă considere adversar şi să îmi reproşeze că mi-am vândut conştiinţa. Realitatea este exact pe dos, adică mi-aş vinde-o dacă aş semna contracte de publicitate cu cei în care nu cred.
Mai spun anumiţi cititori că presa trebuie să fie echidistantă, să nu-i susţină pe unii în detrimentul altora. Acest lucru ar fi posibil doar atunci când articolele ar fi semnate de un robot, nu de un om, ori articolele mele poartă semnătura mea.
Ideea cu presa echidistantă este abstractă şi nu se poate aplica în vâltoarea democraţiei societăţilor deschise.
Desigur, ziarele importante pot acorda spaţii de publicitate politică multor partide şi candidaţi, dar eu vorbesc aici de editorialul semnat cu numele tău. Acel editorial nu poate fi neutru decât dacă, aşa cum face adeseori Ion Cristoiu, se ocupă doar de explicarea unor mecanisme.
Atunci este analiză politică.
Singura instituţie de presă unde echidistanţa trebuie să fie un principiu este emisiunea de televiziune la care participa invitaţi de la forţe politice adversare. Atunci, moderatorul are datoria să nu se situeze de o parte sau alta. În rest, presa este pasiune, pledoarie, aşadar subiectivitate.
Am teoretizat cam mult astăzi, dar exact asta mi-am propus, să vorbim despre relaţia dintre presă şi forţele politice, deoarece observ că unii cititori îmi reproşează că nu mă situez echidistant. Vă daţi seama ce aberaţie ? Există opinii echidistante ? Nu există, întotdeauna o părere va susţine ceva în funcţie de o ierarhie a valorilor perfect subiectivă.
Vor pune însă cititorii deştepţi o întrebare deşteaptă şi anume ce zic eu despre jurnaliştii care scriu în funcţie de banii pe care îi primesc. Nu zic nimic, fiindcă textele scrise pe bani pot fi mirosite de la o poştă, au în ele o falsitate de cocotă.
În cartea mea ”Actualități și mentalități în mass media”, din care nu mai am decât un singur exemplar pe care îl voi împrumuta chiar mâine unui candidat în care cred, am folosit un citat din romanul ”Iluzii pierdute” al lui Balzac. Citatul arată de unde vine prejudecata că toţi jurnaliştii sunt nişte prostituate.
Unii știu povestea, dar îmi place atât de mult, încât o mai spun o dată. Tânărul Lucien de Rubempre merge la Paris să devină mare poet. Săracul , murea de foame și de frig în mansarda lui pariziană. La un moment dat, îl vizitează doi amici care îi aduc lemne de foc și îl invită la restaurant. De unde aveți voi bani ? întreabă Lucien. Suntem ziariști, răspund amicii, apoi, din vorbă în vorbă, unul dintre ei, pe nume Etienne Lousteau, îi explică lui Lucien și care este reversul medaliei. Ascultați aici:
„Dacă pătrunzi în lumea presei, vei fi târât fără voia dumitale în lupte dezgustătoare între două opere, între doi oameni, între două partide, la care vei fi nevoit să iei parte cu regularitate pentru a nu fi părăsit de ai tăi. Luptele acestea îngrizitoare îi smulg sufletului vălul vrăjit, îl deprevează şi îl epuizează zadarnic, căci sforţările dumitale sfârşesc adesea ca să fie ridicat îns lavă un om pe care îl urăşti, sau un talent de mâna a doua înfăţişat de dumneata drept un geniu.”
Balzac îşi publica romanele, sub formă de foileton, în ziare, iar ziarele nu îl plăteau prea bine. Fie vorba între noi, asta l-a stimulat pe Balzac să scrie mult, iar dacă ziarele l-ar fi umplut de bani poate nu am mai fi avut minunata Comedie Umană. Oricum, e clar că Balzac dispreţuia presa şi de aceea considera că jurnaliştii scriu doar pentru bani, ceea ce nu este adevărat.
S-a răspândit însă un zvon, aşa cum s-a răspândit printre iudei, cum spune Scriptura, anume că paznicii au adormit şi au venit creştinii să fure trupul lui Iisus. Fals, de o mie de ori, fals.
Totuşi, într-o privinţă, Balzac are dreptate, anume atunci când spune că în lumea presei sunt lupte dezgustătoare.
Ne place, totuşi, presa, iar fără ea nu putem trăi.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni şi joi)
