- Din punctul meu de vedere
Când a fost chemat la proces, Socrate le-a spus judecătorilor că va vorbi în cuvinte simple fiindcă omul care nu are nimic de ascuns nu trebuie să își pregătească discursurile.
Ideea aceasta mi-a călăuzit întreaga viață de ziarist, niciodată nu m-am gândit la stilul în care susțin o idee, ci doar la idee. Când îți este clar ceea ce vrei să transmiți, cuvintele vin de la sine.
Apropo de Socrate, este cutremurător să știi că omul pe care Zeul, prin oracolul din Delphi, îl considerase cel mai înțelept din întreaga lume a fost condamnat la moarte, iar această situație avea loc în prima societate democratică din istorie. Așa a început democrația, prin uciderea celui mai bun cetățean, lucru de care ar trebui să ținem seama și în zilele noastre.
Desigur, cetățeanul Socrate, care în întreaga sa viață fusese un suporter la legilor, a înțeles să se supună hotărârii treibunalului și să bea cucută, deși ar fi putut, bine mersi, să fugă și să se salveze.
Observați așadar că istoria ne prezintă cazuri interesante prin prizma cărora am putea judeca mai bine ceea ce se întâmplă în zilele noastre, cu condiția să cunoaștem această istorie. Morala acestei introduceri este că am avea nevoie de conducători care cunosc istorie, chiar și filosofie, pentru a putea da dovadă de înțelepciune, în schimb aveam parlamentari și miniștri care s-au școlit pe unde a înțărcat mutul iapa. Vor putea scoate ei țara la liman ? Nicio speranță, s-a coborât prea jos, prea s-au cocoțat pe piedestaluri proștii și inculții.
Desigur, nici dacă am înlocui Guvernul cu Academia nu am fi siguri că ne-am salva. Platon a făcut mai multe călătorii în Sicilia încercând să îl convingă pe tiranul de la Syracuza că societatea trebuie condusă de filosofi, dar asta se poate doar în teorie, practica ne omoară.
Totuși, să ne mai uităm și prin cărți, fiindcă, așa cum spune cineva:
”Validitatea gândirii raționale nu e pusă în discuție și e indispensabilă pentru a putea proceda corect, evitând erorile, dar există un punct dincolo de care, ca în orice ștefetă, bastonul trebuie dat mai departe și călătorul trebuie să avanseze către înțelepciune, care nu e irațională dar se situează dincolo de limitele unui raționament rigid bazat pe logica clasică.”
Observ că am folosit de câteva ori cuvântul înțelepciune, fiindcă la ce altceva să apelăm în disperare de cauză ? Cred că avea dreptate cel care a zis că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, afirmație atribuită lui Andre Malraux, iar în acest articol aș vrea să semnalez un fapt cât se poate de interesant.
Încă se mai consideră, în mod greșit, că abordarea religioasă a problemelor umane este apanajul celor mai proști, al celor certați cu cartea. Ziaristul Radu Banciu a putut să spună într-o emisiune următoarele vorbe:
„Lăsați-mă să mă ridic împotriva acestei idioțenii a secolului XXI. Încă o dată spun. Religia nu este decât o poveste. Lăsați-ne dracului în pace. Este o minciună gogonată, o poveste. Așa putem să aduce ode cui vrem noi. Este incredibil câtă importanță se acordă unui lucru care nu are nicio legătură cu contemporaneitatea.
Este o legendă și atât. Ne închinăm toată ziua ca niște tăntălăi. Nu este nicio diferență între a te închina la Dumnezeu și a te închina la un cântăreț de muzică populară sau la un fotbalist sau la un pește. Este o tâmpenie. Nu are nicio legătură. Fiecare își imaginează lumea cum crede el. Este o poveste. Este o păcăleală uluitoare.”
Se pare că avem un întreg partid care gândește astfel, iar explicația nu constă în faptul că acești oameni ar fi mai răi, sau mai rău intenționați, ci pur și simplu în lipsa lor de cultură. Nu degeaba vedem că neomarxiștii vor să facă tabula rasa din cultură și istorie.
Din ce în ce mai limpede se întrevede ideea că a fi un om cult înseamnă a fi un om religios și probabil că aceasta este singura definiție valabilă a omului cult.
Aș da doar un exemplu, fiindcă totuși acesta este un articol de presă, nu un eseu filosofic. Kurt Godel, declarat de revista ”Time” matematicianul secolului XX, îi scria mamei sale în 1961 următoarele:
” Numesc “concepție teologică desprelume ideea că universul, cu tot ce conține el, are o semnificație și o rațiune; în particular, o semnificație bună și indubitabilă. De aici rezultă direct că prezența noastră pe Pământ, care în sine ar avea o semnificație foarte îndoielnică, nu poate fi altceva decât un mijloc către scopul unei alte existențe.
Sigur, că astăzi suntem încă foarte departe de a putea justifica științific (plecând de la pricipiul că “totul are o cauză”) concepția teologică despre lume (care se reduce la concluzia că “toate au o semnificație”). Dar eu cred că putem măcar să percepem, în manieră pur rațională și independentă de orice credo religios, că această concepție e perfect coerentă cu tot ce știm despre univers, inclusiv despre Pământ.”
Germania construiește în Chile un telescop de 25 de ori mai puternic decât telescopul Hubble. Vom privi de 25 de ori mai departe în univers și vom descoperi aceleași miliarde de galaxii cu găurile lor negre, quasarii lor și așa mai departe. Pare să existe o limită a cunoașterii indiferent de cât de departe privim prin telescop.
Neuroștiințele nu reușesc să explice existența conștiinței și se pune tot mai clar problema ca ideile, inclusiv cele matematice, să existe obiectiv.
Matematica însăși recunoaște că prevede formule adevărate dar care nu pot fi demonstrate.
Fizica cuantică ne spune că am atins limitele cunoașterii prin principiul incertitudinii.
Teoria haosului salvează ideea de liber arbitru.
În vremea asta, încălzirea globală, epuizarea resurselor, creșterea demografică și pandemiile par să nu își găsească soluții.
Cândva, oamenii inteligenți strigau ”înapoi la Kant”. Cred că mai potrivit ar fi să spunem:
– Înapoi la Dumnezeu!
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
