- Din punctul meu de vedere
Sincer, nu cred că mai folosesc la mare lucru, iar în cele ce urmează vreau să argumentez folosind câteva situații în care ziaristul care scrie despre politică devine inutil.
Cunoaștem cu toții faptul că premierul Florin Cîțu nu a demisionat, cu toate că s-a dovedit a fi un condamnat penal. Întrebarea care se pune este asupra cui se pronunță ziaristul, despre cine vorbim noi, despre Cîțu sau despre cei care l-au pus în funcție pe Cîțu ?
Cine sunt cei care l-au făcut premier pe acest om?
Impresia aproape generală este că în colonia România președinții și premierii, precum și alții cu funcții importante în stat, sunt puși cu mâna de forțe externe. Avem dovada că lucrurile stau astfel ? Nu și nici nu ar fi posibil, presa nu poate intra în computerele celor care scriu scenarii despre țara noastră sau în birourile celor care duc aceste scenarii la îndeplinire.
În acest caz, pe cine criticăm noi atunci când spunem că Florin Cîțu ar trebui să demisoneze pe principiul ”fără penali în funcții publice” ? Nu știm pe cine criticăm și, situația fiind confuză, critica noastră nu are niciun sens. Este ca și cum ai scrie la ziar despre accidentul produs de un șofer a cărui mașină este condusă prin telecomandă, ca o dronă. Totuși, majoritatea ziariștilor continuă să se refere la Cîțu în articole în care menționează că acesta are stăpâni.
Așa se insinuează absurdul în presă atunci când țara este o colonie.
Un alt exemplu este și mai înnebunitor. Clotilde Armand a fost identificată în imagini care arată că dansează printre voturile românilor din sectorul 1. O criticăm pe Clotilde Armand exact în articole în care afirmăm că primărița este o reprezentantă a Franței, prin asta înțelegând că a fost propulsată de serviciile secrete din Hexagon.
Pe cine dăm așadar vina când vedem mormanele de gunoaie și șobolanii din București, pe Clotilde Armand, ori pe guvernul Franței, pe serviciile secrete ale Franței, pe complicii acestora din România ?
Continuăm să credem că dna Armand este de capul ei la București, atunci să o criticăm pe ea, dar dacă nu e de capul ei, să ne referim direct la Franța, așa ar fi corect.
Din păcate, nici noi nu mai știm ce este sau nu corect, deoarece suntem ziariștii unei colonii.
Desigur că în fiecare țară există resorturi secrete ale politicii și forțe ascunse, dar atunci când țara este suverană acestea se află în interior sau preponderent în interior. În situația unei colonii, deciziile se iau de către metropolă, iar acolo ziariștii coloniei nu au acces.
Când am început să scriu în presa liberă, adică în ianuarie 1990, ziariștii se împărțeau, în funcție de locul unde le era redacția, în presă locală și presă centrală. Acum, putem spune că suntem toți o apă și un pământ, adică ziariștii unei colonii.
Vor afirma unii că putem scrie despre corupția clasei politice, dar părerea mea este că toți politicienii și clientela lor au furat în 30 de ani cu roaba, în vreme ce alții, prin mecanisme sofisticate, au furat cu vagonul.
Ne-ar rămâne de scris despre educație, veți zice dumneavoastră, despre românii care aruncă gunoaiele pe marginea drumului și nu vor în ruptul capului să sorteze gunoiul înainte de a-l arunca la tomberon. Atrag respectuos atenția că în lipsa de rigoare a unui om, în comportamentul său lipsit de civilizație se regăsesc o mulțime de factori, iar mulți dintre aceștia își au originea în starea de colonie a patriei.
Când propria ta țară pare că și-a pierdut demnitatea, cu greu o mai respecți. Depresia se strecoară în sufletul tuturor, voința slăbește, încrederea în instituțiile statului devine poveste de adormit copiii, optimismul se evaporă.
Recunoașteți că este extrem de dificil să dai repere clare unui copil ? Nu intru în amănunte dar spuneți-mi de partea cui să îți îndemni copiii și nepoții să se situeze, de partea sclavilor, ori de cea a stăpânilor ? Pe cine să iubească urmașii noștri, țara sau puterile garante numite ipocrit parteneri strategici ?
Fiindcă nu vreau să închei într-o notă pesimistă, măcar pentru faptul că eu văd întotdeauna partea plină a paharului, voi spune că avem totuși un noroc uriaș că ne-am născut acum și aici. Avem o țară minunată, cu patru anotimpuri, cu arșiță dar și cu zăpadă, cu râuri de munte și cu păduri, cu păsări și animale sălbatice. La noi nu curge sânge pe străzi, iar fiecare om care vrea și poate să fie harnic nu riscă să moară de foame. În comparație cu alți contemporani, suntem zei.
Imaginați-vă ce se întâmplă în aceste zile la Kabul.
Închei aici, când subiectul este unui trist, prefer să trec peste el cât pot de repede. După părerea mea, când țara devine o colonie după ce a fost pe culmile suveranității, prăbușirea lasă urme în conștiința celor care au conștiință.
Totuși, ne vom descurca, vom trăi, vom iubi, vom nădăjdui.
În fond și la urma urmei, la noi în țară nu curge sânge și sunt patru anotimpuri.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
