- Din punctul meu de vedere
Destul de tânăr, adică la 30 de ani, deveneam redactor cu drepturi depline la ziarul ”Orizont” din Rm. Vâlcea, ziar cunoscut în țară pentru echipa lui redacțională de calitate, trecuseră pe acolo și George Țărnea și Lucian Avramescu, cel plecat de curând dintre noi, Dumnezeu să-l ierte. Încă de la început, făcusem ceea ce acum s-ar numi un ”deal” cu șeful redacției, anume să mă lase să scriu despre mineri și fotbal, iar eu să îi dau săptămânal un ”material” sau niște ”versuri” despre Ceaușescu și Partidul Comunist.
Zis și făcut, îmi convenea ”deal-ul”, fiindcă aveam de gând să scriu o carte de reportaje literare despre minerii de la Berbești – Alunu, ceva în stilul lui Geo Bogza sau Cornel Nistorescu. Cartea nu a mai apărut, dar în 1989 aveam să primesc premiul Uniunii Ziariștilor pentru reportaj, ceea ce m-a încântat la maxim, mai ales că lucram la un ziar micuț, de provincie.
În fine, era prin 1988 când, la o ședință de redacție, venindu-mi rândul să anunț ce materiale voi preda pentru următorul număr de ziar, eu am spus că voi scrie un reportaj, o cronică de fotbal și…un interviu cu tovarășul Nicolae Ceaușescu. Vă imaginați ce stupoare în redacție ! Cum adică să îi ia ăsta un interviu tovarășului, de unde până unde ?!
Redactorul șef s-a dus fuga mare la biroul primului secretar să anunțe că un nebun amenință că îi ia un interviu celui mai iubit fiu al poporului și a întrebat cum să procedeze. Să îmi interzică era imposibil, probabil se temeau că, cine știe, am vreo rudenie îndepărtată cu tovarășul și chiar îmi va da un interviu. Cert este că toată lumea stătea ca pe jar și aștepta să vadă ce se întâmplă, ce fel de interviu voi preda joi, când ziarul, care apărea o dată pe săptămână, intra la tipografie.
M-au iscodit luni și am dat din umeri, m-au întrebat marți și am făcut pe misteriosul, nici miercuri nu am vrut să dau detalii și a venit ziua de joi. Mi-am luat o atitudine de om mândru care tocmai reușise un act de bravură, m-am ridicat și am înaintat spre biroul redactorului șef unde am lăsat câteva pagini.
Era interviul cu tovarășul.
Cum procedasem ? Simplu. Îmi plăcea ceea ce răspundea Nicolae Ceaușescu la întrebările pe care i le adresau ziariștii străini.Vorbea despre neamestecul în treburile interne, despre suveranitate, despre patriotism. Apăruse și o carte de vreo 500 de pagini cu interviuri date de el ziariștilor americani, englezi, francezi. Mi-am formulat așadar propriile mele întrebări despre relațiile României cu statele comuniste și cu cele occidentale, apoi, am căutat răspunsurile în volumul de interviuri. Am făcut un colaj și asta a fost tot, am predat ”interviul” redactorului șef.
Iar s-a dus omul la biroul primului secretar cu întrebarea ce dracu facem, să nu-l publice era interpretabil, să-l publice era riscant, până la urmă au ales să îl publice și a doua zi tot județul citea cum l-a intervievat subsemnatul pe însuși Nicolae Ceaușescu.
A fost un material pe muchie de cuțit, care dezvăluia formalismul propagandei și spaima propagandiștilor. O făcătură, un ”fake” cum am zice azi, a putut trece drept interviu.
Până la urmă, s-a găsit cineva să scrie la București, la secția de presă a partidului, pentru a întreba dacă nu cumva era o batjocură acest interviu, dacă era corect ca eu să mai fac parte dintr-o redacție comunistă.
Chiar pe 20 decembrie, în urmă cu 31 de ani, trebuia să vină o comisie de anchetă care să mă scoată din presă. N-a mai apucat, fiindcă începuse lovitura de stat. Dacă ar fi venit cu câteva zile mai devreme, aș fi devenit dizident, aș fi avut șansa să spun că mi-am bătut joc de regim etc.
Nu aș fi spus asta, nu aș fi făcut pe dizidentul, fiindcă nu-mi bătusem joc, interviul, chiar dacă nu îl realizasem concret, era pe bune, chiar eram de acord cu ideile lui Nicolae Ceaușescu despre rolul Românei în lume, despre independență și neamestec.
Luați-o cum doriți, nu-mi pasă.
Când, la Rm. Vâlcea, au intrat revoluționarii (să pun ghilimele sau nu ?) în sediul Comitetului Județean de Partid, am plecat acasă de la redacție și am scos dintr-un sertar o listă cu foștii mei colegi de la ”Centre Demographique ONU”. Unii erau adjuncți de miniștri, secretari de stat, șefi de cabinet de premieri în țări din Africa, Asia și America de Sud, voiam să-i întreb dacă nu au un loc de muncă și pentru mine, aveam două diplome care mă puteau ajuta, una de specialist în ”populație și dezvoltare”, a doua în demografie istorică. Ținând seama că absolvisem și Psihologia, o carieră afară era oarecum ușor de urmat.
N-a fost să fie, din prostie. Fiindcă prostia și domnia se plătesc. Când, peste câteva zile, ”comitetul revoluționar al redacției” a decis să mă dea afară pe motiv că îl intervievasem pe Ceaușescu, așadar eram cel mai mare comunist, am decis că nu voi pleca în străinătate, rămân în țară să mă răzbun pe proști.
Și am rămas, am făcut împreună cu câțiva amici un ziar privat, iar în ianuarie 1990 eram directorul primului cotidian cu capital particular din România.
În locul unei cariere de expert internațional, am ales una de ziarist de tranziție care trebuie să scrie pentru a câștiga 1 cent pentru fiecare cuvânt.
E frumoasă viața, nu-i așa ?
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
