- Din punctul meu de vedere
Anul acesta am înregistrat cele mai târzii ore de culcare, lucrez până târziu în noapte, citesc tot ce pot găsi despre războiul din Ucraina, fiindcă niciun eveniment din timpul vieții mele, poate nici lovitura de stat din 1989, nu mi-a schimbat viața atât de radical și, mai ales, nu a amenințat viitorul într-un mod atât de drastic.
Evident, citesc mai ales gunoi, fiindcă asta se găsește în mai toate publicațiile din Europa, adică propagandă, dar din când în când, găsesc și adevărul, parcă aș fi un căutător de aur care descoperă un grăunte strălucitor într-o albie de râu.
Iată, de pildă, știrea că SUA solicită UE să transmită lunar Ucrainei câteva miliarde de euro pentru ca oficialii de la Kiev să poată plăti leasingul armamentului și combustibilului care vin de peste ocean.
Iată ce scrie Berliner Zeitung:
”UE ar trebui să instituie un mecanism prin care banii să poată intra automat lunar în bugetul Ucrainei. Pe lângă costurile războiului, Ucraina are nevoie de lichidități considerabile, deoarece trebuie să plătească pentru toate armele furnizate de SUA. Baza cooperării dintre Washington și Kiev este „Lend and Lease Act 2022”. Corespunde unui acord similar pe care SUA l-au încheiat cu Marea Britanie și Uniunea Sovietică în 1941”.
Conform acordului, materialul de război, echipamentele și combustibilul sunt doar împrumutate sau închiriate de către guvernul american și ar trebui returnate după război. Deoarece echipamentul de război este de obicei deteriorat sau distrus, armele au adesea doar o valoare de fier vechi la sfârșitul războiului. Prin urmare, guvernul SUA este interesat ca Ucraina să fie în măsură să își îndeplinească la timp contractele de leasing.
Aceeași informație poate fi găsită, detaliat, în Financial Times și alte publicații.
La început, am crezut că mă aflu în fața unui fake news, fiindcă imaginea creată în Europa este că americanii sunt cei care susțin din răsputeri Ucraina, pentru apărarea, cum zic ei, a democrației și civilizației, de unde să îmi imaginez că totul e pe bani, adică în leasing. Suntem așadar și noi, românii, contributori direcți la acest război.
Să fie primit !
Printre alte lecturi, găsesc interviul unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC.
x
” Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS de după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainienilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991, de către cei care nu l-au boicotat), ca urmare a puciului militar de la Moscova, folosindu-se de situaţia de paralizie a guvernului central. Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi, ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine a lui Stalin-Hruşciov, cu peste 20 % etnici ruşi trăind într-o zonă compactă în estul ţării, şi formând o majoritate calificată (2/3) în populaţia Crimeei.
Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea rusească din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei.
Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni. Un stat ucrainean foarte slab a devenit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.
De altfel, trebuie să arătăm că istoriografia ucraineană este extrem de naţionalistă atunci când este vorba de istoria ţării şi poporului său şi, în orice caz, lipsită de obiectivitate. Este fundamental colorată politic, cu sarcina principală de a-i prezenta pe ucraineni ca o naţiune etno-lingvistică naturală, care a dus o luptă istorică pentru a crea statul naţional independent şi de a pretinde, cu totul neîntemeiat, că anumite teritorii sunt etnoistoric „ucrainene”.
Ca un exemplu tipic al unei astfel de tendinţe de a rescrie istoria Europei de Est în conformitate cu cadrul politic corect şi naţionalist, avem cartea lui Serhy Jekelcyk despre naşterea naţiunii ucrainene moderne în care, printre alte fapte pseudo-istorice ale unor evenimente reinterpretate, este scris că URSS, în anii 1939-1940, a anexat de la Polonia şi România „ţinuturile ucrainene de vest” (Serhy Jekelčyk,Ukraina: Modernios nacijos gimimas, Vilnius: Baltos lankos, 2009, 17).
Totuşi, acest „ţinut ucrainean vestic” nu a făcut parte niciodată din niciun fel de Ucraină înaintea războiului 2 mondial, dat fiind că Ucraina nu a existat ca un stat sau provincie administrativă înainte de crearea, de către Lenin, a Republicii Socialiste Sovietice a Ucrainei, dar, la acel moment, fără „ţinutul ucrainean de vest”, care nu era încă parte a USSR. De asemenea, ucrainenii nu au locuit niciodată, sau au fost doar o minoritate pe aceste ţinuturi, ceea ce înseamnă că Ucraina nu are drepturi etnice asupra celei mai mari părţi a „Ucrainei de vest”.
Chiar şi astăzi, aproape jumătate din teritoriul Ucrainei nu are majoritate ucraineană. Mai mult, în unele regiuni nu există ucraineni de loc.
Prin urmare, întrebarea fundamentală este pe ce principiu sunt trasate frontierele ucrainene?”
x
Vreau să fie clar, nu pot susține invadarea Ucrainei, întotdeauna am vorbit despre negocieri, dar nici nu sunt de acord cu propaganda care ne spune că războiul trebuie purtat chiar riscând ca Europa să se ducă de râpă, ori, mai grav, până la nivelul confruntării nucleare.
Pe de altă parte, nu bag mâna în foc că rușii nu și-au băut banii de înzestrare a armatei, iar acum amenință cu arma nucleară, ceea ce ar înseamna că războiul se poartă între două state patologice.
Sune convins că peste câțiva ani vor apărea informații surpriză despre ceea ce trăim azi și abia în acel moment vom afla adevărul și vom înțelege ce s-a întâmplat.
Până atunci, măcar să avem demnitate și să nu mergem după fente, așa cum facem pe aici, prin România, de aproape 33 de ani.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
Nu-i așa, domnule Smeoreanu, că folosiți schema „citesc mult, sunt ahtiat după adevăr ca și un căutător după aur, pe care-l împărtășesc și celorlalți: americanii jupuiesc Europa pentru ca Ucraina invadată (dar care deține părți din Rusia, România și Polonia) să lupte împotriva rușilor invadatori (dar animați de grija față de oprimați), forțând astfel Rusia să folosească armele nucleare și să pună în pericol prosperitatea și siguranța noastră și a europenilor”?
„Mergem după fente” de 33 de ani sau practica acestora este veche („mai facem un efort și o să-i prindem din urmă pe americani, socialismul este singura orânduire justă și care duce la progres, Occidentul este putred și decadent”, etc.)?
Pare (este) acest editorial neutru față de părțile implicate direct sau indirect în acest război (un singur paragraf „sprijină” titlul bombastic al editorialului)?
Rubrica aceasta se numește „Din punctul meu de vedere” și are rolul de a pune teme în discuție, nu de a fi artificial -neutra. Punctul meu de vedere și al dvs pot fi mai mult sau mai puțin diferite.
Dar sunteți – ca autor al acestei rubrici plasate de ziar la categoria editoriale – în poziția de formator de opinie sau, cel puțin, de ziarist la „Curierul zilei, cotidian independent al județului Argeș”; în ambele poziții, nu este menirea, datoria, obligația morală de a fi „natural” neutru (cât mai puțin subiectiv cu putință) în toate subiectele abordate în vederea informării cât mai corecte a cititorilor?
Știrile trebuie sa fie neutre , punctele de vedere sunt în mod fatal subiective. Cum sa fii neutru când prezinți o opinie, ce rost ar mai avea textul? Nu va temeți de subiectivitate, e în natura spiritului uman liber.
dexonline.ro
Editorial = Care exprimă părerea conducerii redacției într-o problemă actuală importantă.
Totuși, domnule Smeoreanu, când mergem la doctor dorim o opinie (cât mai) obiectivă, unui consilier (economic, juridic, etc) îi solicităm un sfat obiectiv, unui militar îi cerem o acțiune obiectivă; ca și cetățeni, unui ziarist (spre deosebire de nuvelist, romancier, poet) nu ar trebui să-i solicităm cât mai multă obiectivitate?
Foarte interesante chestiuni. Cu scuze ca acum sunt prins, voi reveni mai târziu.
Ca ghini o mai intorsesi, nineaca … precum Papa di la Roma / cari piste noapte se trezi oblojit in scaun cu rotile .
Deși este târziu, revin, deoarece am promis să o fac. Da, termenul de ”editorial” este folosit de mine un pic abuziv și mă voi abține să îl mai utilizez aici. În fapt, aceasta este o rubrică de comentarii politice și nimic mai mult. Am rămas cumva, din inerție, setat pe acest termen, ”editorial”, deoarece am fost primul director al Curierului și am deținut această funcție timp de 10 ani. Nici atunci însă nu vorbeam în numele tuturor celor trei acționari (printre care mă număram) motiv pentru care mi-am botezat rubrica ”Din punctul meu de vedere”. Remarcați, vă rog, că așa se numește și acum.
Cât privește obiectivitatea în presă, aceasta se referă la știri, nicidecum la comentarii. Comentariile trebuie să aibă la bază știri corecte, dar celelalte idei aparțin autorului. Pentru el însuși, autorul este obiectiv, cel puțin eu asta cred că sunt, dar altcineva mă poate considera în eroare. Fiindcă ne lăudăm că trăim într-o democrație, nu văd nicio problemă în a avea fiecare adevărul său. Spunea cineva că este nevoie de cât mai multă obiectivitate, așa este, dar cine stabilește cât de obiectivă este părerea cuiva ? Noi înșine stabilim cât de obiectivi suntem, discutând cu noi înșine. Nu degeaba am scris într-un articol recent cu eu nu scriu pentru alții, doar vorbesc cu mine. Unii nu au înțeles ideea.
Problema reflectării prin cuvinte a realității obiective este complexă și pe acest subiect se scriu permanent cărți interesante. De pildă, chiar acum citesc cartea lui Mircea Flonta ”Filosofia cercetătorului/ Înțelegerea fizicii cuantelor la Niels Bohr și Werner Heisenberg”. Mircea Flonta mi-a fost cânva profesor de epistemologie și ne-a învățat că nu există cunoaștere pur obiectivă. În fond, eu văd lumea colorată, câinii mei o văd ceva mai gri.
Vă mulțumesc pentru atenție, ne revedem joi.
Am impresia că penultima frază s-a vrut o ironie la adresa celor care nu vă împărtășesc opiniile. Poate și de aceea cei care vă mai citesc sunt tot mai puțini….
Mai am impresia și că, pentru a vă justifica admiratia pentru ruși, căutați tot felul de texte, vechi de zeci sau sute de ani, fără prea mare legătură cu realitățile actuale.
Eu unul prefer să fiu în alianță cu Occidentul, imperfect și el, bazându-mă doar pe chestiuni concrete, verificabile! Dacă ar fi să folosim aceeași logică, ce ar trebui să facă maghiarii din Ardeal, în zonele unde sunt majoritari? Căutăm cronici sau texte din vremea Imperiului Austro-Ungar?
Comentariile sunt închise.