- Din punctul meu de vedere
Citesc tot ce scrie Michel Houellebecq, i-am citit toate cărțile, cea mai recentă, pe care o puteți găsi chiar acum în librăriile serioase, se numește ”Anihilare” și este un roman de peste cinci sute de pagini. Pe franțuzește, titlul este ”Aneantir”, edică e verb și înseamnă a distruge, a aneantiza.
N-aș fi amintit de această lectură a mea, fiindcă rubrica de față nu este un jurnal intim, dacă nu aș fi înțeles că războiul din Ucraina e pe placul elitei politice occidentale deoarece pune societatea noastră, zi de zi, într-un contrast cu societatea rusă, iar din această comparație reiese că lumea noastră și viața noastră sunt mult mai bune, aproape perfecte. Fiecare știre vine să ne arate că la alții e rău, cumplit de rău, peste măsură de rău, ceea ce înseamnă că la noi e bine, extrem de bine, peste măsură de bine.
Îndrăznesc să vă spun ceva și anume că între cetățeanul rus și cel occidental difernța de grad de libertate este doar aparentă, fiindcă noi, occidentali, trăim doar iluzia că ne alegem drumul și viitorul, că votul nostru contează. Pentru această iluzie se cheltuiește multă manipulare.
Rușii, la rândul lor, se pot lăuda că manipulează mai puțin, ceea ce este adevărat, ce rost are să duci cu zăhărelul pe cineva când poți, pur și simplu, să îi impui, vrea, nu vrea, calea de urmat ? De asta pare societatea rusească mai serioasă, fiindcă e mai opresivă pe față, în vreme ce societatea noastră e opresivă cu perdea, face nenumărate tumbe și giumbușlucuri pentru a părea liberă. Rușii nici măcar nu își dau osteneala în acest sens, la ei totul mustește de dictatură.
Ceea ce spun are legătură cu romanul lui Houellebecq, a cărui acțiune se petrece în 2027, adică peste cinci ani, când la putere în Franța se pregătește să vină partidul lui Marine Le Pen numit, după cum se știe, Rassemblement National, fostul Front Național, fiindcă lumea nu mai suportă actuala stare de fapt. Mai am de citit o sută de pagini, dar deja înțeleg că revolta cetățenilor față de imigranții prea mulți, ori față de elita politică prea bogată și prea ipocrită nu va duce la nimic bun, fiindcă nicio organizare socială nu ne mai poate salva și satisface. Voi vedea, dar sunt sigur că nu vine Houellebecq cu vreo soluție miraculoasă, deoarece așa ceva nu există.
Personajele romanului sunt triste, semi-ratate, familiile lor se află în pragul disoluției, dragostea a fost de mult falsificată, marginalizată, totul este cenușiu, distrus, aneantizat, adică exact pe dos de cum ni se prezintă nouă situația, prin contrast cu rușii și Rusia, unde ar trebui ca lucrurile să stea și mai rău decât la noi.
Probabil că acolo pare mai bine și e mai rău sau pare mai rău și e mai bine, din această dilemă, vorba lui Farfuridi, nu putem ieși.
Am zis.
Știrea zilei este că toată lumea pare să fi obosit de atâta război. Statele Unite au cerut în privat Ucrainei să renunțe la refuzul său public de a purta discuții de pace cu Rusia și să semnaleze disponibilitatea de a se angaja în negocieri, în timp ce războiul din Ucraina se prelungește în cea de-a noua lună, potrivit The Washington Post.
E pe bune această cerință ? Nu, spune marele ziar, nu e pe bune, se urmărește altceva, adică o manipulare la nivel înalt, în sensul că aceste revendicări nu au drept scop împingerea Ucrainei la masa negocierilor, ci urmăresc să „asigure că menține un nivel moral ridicat în ochii susținătorilor săi internaționali”. Potrivit ziarului, este „o încercare calculată de a se asigura că guvernul de la Kiev menține sprijinul altor națiuni care se confruntă cu criticile celor care se tem să alimenteze un război pentru mulți ani de acum înainte”.
Vrem pace ? Nu vrem, dar trebuie să spunem că vrem, fiindcă lumea a obosit de atâta război.
Nu spuneam eu, mai sus, că politica în Occident se bazează pe iluzii, în vreme ce politica rusească nici măcar iluziilor nu le oferă vreo șansă, ceea ce, până la urmă este, cum zice românul, tot un drac ?
Într-una din zilele trecute, m-am trezit nostalgic comunist. Nu, nu vă ambalați, nu am de ce regreta comunismul, trăiesc mult mai bine decât atunci, nostalgia mea era doar una morală.
Când îl auzeam pe Ceaușescu vorbind despre ”neamestecul în treburili interne” făceam pitici pe creier sau căscam de plictiseală, depindea de starea în care eram.
Cine dracului să se amestece în ”treburili” mele, eu nu avem ”treburi”, poate avea el.
Din 90, mi-am zis că, în fine, am și eu ”treburili” mele și nu îmi convine să se amestece nimeni, vreau să votez și să se întâmple ceea ce votează poporul.
Prea târziu, m-am trezit prea târziu, exact când începusem să am ”treburili mele”, au început alții să se amestece în ale.
Atunci, nu le aveam și nu se amestecau, acum le am și se amestecă.
Înțeleg că e mai bine acum, când îi rugăm să se amestece, le cădem în genunchi să se amestece, murim de drag când se amestecă.
Amestecul în ”treburili interne” a devenit o onoare ce ni se face și fără de care am fi pierduți.
Acum, chestiunea cu ”treburili interne” mi se pare, vorba poetului, ca un vis de tinerețe printre anii trecători. Dar ce pitici pe creier făceam, ce plictisit căscam, depinde de starea în care eram.
Morala ?
Vorba lui Urmuz: Pelicanul sau Babița ?
În final, dau puțin din casă. Am mai câștigat un proces de presă, unul în care mi s-au cerut daune de 60.000 de euro. În ultimii ani, am câștigat patru procese de acest gen, nu mai am niciun pe rol.
După cum vedeți, am totuși multe procese de conștiință, greu de cîștigat, ceea ce vă doresc și vouă.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)
