Am participat la un eveniment istoric

• Din punctul meu de vedere

Într-una din zilele trecute, am dat nas în nas cu arta pusă în slujba propagandei pentru Ucraina. Mă și întrebam când vor apărea primele piese de teatru, primele romane, primele picturi, sculpturi, spectacole de balet care să exprime punctul de vedere al Occidentului cu privire la ceea ce se întâmplă în țara lui Volodimir Zelensky.
Iată că a apărut o carte în acest sens, un volum de proză scurtă semnat de Dumitru Crudu, scriitor din Republica Moldova. Cartea se numește ”Ora cinci și șapte minute”, fiind vorba despre clipa nefericită în care, la 24 februarie 2022, Federația Rusă a invadat Ucraina.
Scriitorul și-a prezentat lucrarea la Centrul Cultural Pitești, instituție excepțională, cu o prezență vie în viața culturală a Argeșului, asta și pentru că Primăria nu contenește să o sprijine și deoarece directoarea Carmen Elena Salub are deschiderea necesară spre o varietate de aspecte. Doamna Simona Fusaru, de la revista ”Argeș” și scriitorul Jean Dumitrașcu au fost gazdele evenimentului.
Eveniment care m-a tulburat profund, deoarece am descoperit un scriitor dispus să își pună talentul la dispoziția propagandei.
Pe timpul regimului comunist, am avut și eu drept sarcină redacțională scrierea unor texte, în proză sau în versuri, prin care aduceam laude partidului și ”ilustrului conducător”. Rezolvam problema rapid, fără să îmi pun mijloacele artistice de care dispuneam în slujba acestui tip de encomiastică.
Tot în acea vreme, am publicat un roman și o carte de poezii, dar ele nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu propaganda. Când era vorba despre literatură, mă simțeam absolvit de obligațiile mele ca ziarist.
Scriitorul Dumitru Crudu din Chișinău are talent cu carul și își deșartă carul cu talent în ograda propagandei ucrainene. Prozele sale uimesc prin imagini de coșmar. Oameni sfârtecați, copii violați, mame care mor instantaneu de durere, soldați care își descarcă arma în semenii lor din pur sadism, totul zugrăvit la un înalt nivel estetic, de parcă ar fi lucrat aici pana lui Erich Maria Remarque. A fost o reală plăcere să citesc această carte chiar în ziua în care a fost lansată la Pitești.
O plăcere acompaniată de îngrijorare.
Călăii sunt ruși, victimele sunt ucrainene.
În mod cert, scriitorul Dumitru Crudu nu a fost în Ucraina pentru a se documenta, nu a fost nici pe front, nici măcar în zonele unde nu este război. Totuși, el descrie întâmplările și personajele ca și cum ar fi fost acolo și ar fi văzut cu ochii lui cât de umani sunt ucrainenii și cât de inumani sunt rușii. Scriitorul s-a hrănit, așa cum ne hrănim noi toți de peste un an, cu propagandă. Cu propagandă occidentală.
Există și propagandă rusă. Ea susține că ucrainenii sunt naționaliști fasciști și sadici dispuși să scoată cu baioneta pruncul din burtea mamei, dacă mama e o rusoaică din Donbas.
Cineva ar putea să scrie o carte de povestiri cu astfel de subiecte.
Ar putea, dar nu ar avea nicio șansă să o publice la Editura Humanitas, așa cum i s-a întâmplat, în mod fericit, scriitorului Dumitru Crudu, nici nu ar beneficia de o bursă pentru a pune cartea pe hârtie chiar în casa de la Praga în care s-a născut Franz Kafka.
Occidentul își plătește artiștii pentru a face propagandă artistică împotriva Rusiei.
Foarte bine, este dreptul Occidentului de a face acest lucru, dar este, de asemenea, dreptul meu să semnalez fenomenul.
Era pe timpul regimului comunist când, în Franța fiind, am văzut la televizor un film despre al doilea război mondial în care personajul principal era un ofițer neamț. Din filmele sovietice și românești știam că nemții, mai ales ofițerii, sunt sângeroși, ticăloși, n-au conștiință și deci nici scrupule. Iată însă că filmul franțuzesc îmi arăta un neamț pe dos, un neamț milos, cult, elegant, care, asemenea marelui stilist german Ernst Junger, ofițer al Reich-ului, suferea pentru ceea ce făcea armata germană.
Am crezut că nu văd bine, atât eram de îndoctrinat.
Ce vreau să spun este că pe lume nu există popoare rele fundamental și popoare bune fundamental. Poate că germanii au avut o înclinație spre atitudini teutone, dar nu îi putem acuza global. Poate că și rușii sunt mai sălbatici, însă este exclus să îi considerăm pe toți bestii.
Rușii staliniști și ucrainenii banderiști probabil că seamănă în excesele lor inumane.
Cartea scriitorului moldovean nu vrea să lase însă nicio urmă de îndoială: rușii sunt niște animale feroce.
Nu credeam ca în secolul XXI să mai dau peste o astfel de literatură grosolan maniheistă.
De altfel, scriitorul Dumitru Crudu a ținut să afirme prin viu grai, cu prilejul prezentării cărții sale, că Maia Sandu este un minunat om politic, iar Putin este un monstru.
Mă rog, fiecare este liber să aibă ce opinii dorește, dar ele nu pot avea nicio legătură cu literatura.
Interesant este că s-a spus la lansarea acestei cărți că ”aici nu facem politică”. Zău ?
În fine, este corect să observ că Dumitru Crudu este un excelent scriitor, zăgrăvește suferința umană în stările ei limită într-un mod care te face să exclami că ai întâlnit un prozator adevărat. Capabil să scrie reportaje chiar și din iad, Dumitru Crudu își va găsi gloria în literatura de dincolo de Prut.
Va fi însă, îl asigur, o glorie efemeră.
Nu va trece mult timp, hai să zicem un deceniu, și i se va reproșa lui Dumitru Crudu că este un scriitor tezist, un propagandist, un zelenskocultist. Istoria e schimbătoare, are toane, e de genul feminin.
Evenimentul de la Centrul Cultural Pitești a fost unul istoric prin simbolismul său și nu degeaba i-am dedicat acest articol. Le mulțumesc organizatorilor pentru că mi-au prilejuit o experiență pe viu de sociologia literaturii.
Există și o politologie a literaturii, de care credeam că am scăpat o dată cu prăbușirea Cortinei de Fier ?
După cum observ, există.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)