Convingeri, credințe sau certitudini care ne întâmpină în viața cotidiană

• Din punctul meu de vedere

Cititorii acestei rubrici nu mi-au citit romanele, nici cărțile cu subiecte teologice, niciuna din cele probabil 25 de cărți pe care le-am publicat, nu mi-au văzut piesele de teatru și nu mi-au ascultat conferințele. Pentru aproape toți, sunt doar un scârța – scârța pe hârtie, ceea ce nu mă deranjează absolut deloc. Totuși, pentru o mai bună încadrare a textelor mele publicistice, trebuie să spun că viața mea intelectuală se află mai ales în altă parte, așa cum sugerează rândurile de mai jos.
Am realizat la începutul lunii martie un interviu cu academicianul Mircea Flonta pe probleme de epistemologie. Îl voi publica în curând într-o revistă literară. Prefațez acest interviu de 15 pagini cu o primă întrebare și un prim răspuns.
x
– Stimate domnule profesor, încep prin a vă întreba dacă este posibilă o „epistemologie la purtător”, pentru folosința tuturor celor care utilizează în activitatea lor orice fel de informație.
Expresia „epistemologie la purtător” este metaforică. Termenul epistemologie desemnează o disciplină filosofică, disciplină al cărei obiectiv general este să delimiteze și să precizeze conceptul cunoaștere, prin raportare la utilizările sale atât în viața cotidiană, cât și în activități de cercetare. Cu alte cuvinte, epistemologia își propune să identifice acele condiții necesare și suficiente care vor trebui să fie satisfăcute pentru ceea ce cred și afirmă oamnenii, adică opiniile lor să reprezinte cunoaștere. Sunt avute în vedere orice fel de afirmații ce pretind să ofere cunoaștere. Ceea ce doresc să subliniez este că acea analiză a cunoașterii pe care o oferă epistemologia relevă și formulează în mod explicit cerințe după care se conduc în mod spontan toți oamenii care se dovedesc capabili să distingă cunoștintele de multe alte afirmații ce se fac cu privire la cele mai diferite stări de lucruri. Trebuie oare să studiem epistemologia, o disciplină de altfel destul de aridă, pentru a fi în stare să distingem afirmațiile care conțin și comunică cunoștințe de multe alte afirmații ale oamenilor? Răspunsul va fi negativ. Mulți dintre noi, chiar și persoane lipsite de o instrucție de nivel superior, sunt în stare să facă această distincție. Să ne amintim bunăoară că în acele discuții pe teme de interes general pe care le imagina Marin Preda între țăranii săi, cel ce emitea o opinie era întâmpinat cu întrebarea „Pe ce te bazezi?” Ce anume avea în vedere cel ce punea o asemenea întrebare? El cerea celui care formula o opinie să indice temeiuri care o susțin, temeiuri ce vor putea fi examinate și supuse controlului de către orice persoană rațională care este în cunoștință de cauză. Nu numai în activități omenești mai pretențioase, ci și în orice alte situații, persoanele rezonabile judecă pretențiile de cunoaștere raportându-se la asemenea temeiuri. Este ceea ce le deosebește pe acestea de acei semeni ce pot fi ușor înșelați, manipulați, îndoctrinați. Oamenii raționali vor accepta drept cunoștințe doar acele afirmații ce pot fi controlate de către oricine posedă competența necesară; în unele cazuri, toți oamenii normali sunt competenți, în altele ne raportăm la acele persoane care posedă experința și abilitățile necesare pentru a controla anumite pretenții de cunoaștere. Dar în multe cazuri avem în vedere persoanele normale, înzestrate cu discernământ și cu judecată sănătoasă. Bunăoară, atunci când se afirmă că a avut loc o minune, adică un eveniment incompatibil cu ceea ce știm din propria experiență. Mi se pare că conduita acestor persoane ar putea fi desemnată prin expresia „epistemologie la purtător”. Este vorba de conduita celor care întâmpină, dacă nu cu suspiciune, atunci, în orice caz, cu circumspecție, orice afirmație ce pretinde să ofere cunoaștere, oricât de plauzibilă sau atrăgătoare ar putea să pară ea și oricât de convingător ar fi ea înfățișată, atât timp cât nu au posibilitatea de a examina temeiurile care o susțin.
Cu atât mai mult atunci când asemenea temeiuri accesibile controlului public lipsesc pur si simplu. Acesta este cazul multor pretenții de cunoaștere care ne întâmpină la fiecare pas, adică ale așa-numitelor „științe oculte”, cum este astrologia, ale diferitelor practici de ghicire a viitorului sau de influențare a oamenilor, toate înrudite cu ceea ce s-a numit tradițional vrăjitorie. Un alt capitol îl constituie invocarea acelor evenimente excepționale, contrare cursului naturii, desemnate prin expresii ca „minuni” sau „miracole”. Capitolul cel mai cuprinzător pare să fie cel al pretențiilor de cunoaștere ce susțin promisiunile lipsite de acoperire atât în relațiile private, cât și în viața publică, acele promisiuni cărora le cad pradă persoanele pe care noi le numim „credule”. Un capitol aparte este cel al reclamei de orice fel. În acest caz, există, fără îndoială, posibilitatea de a controla pretențiile de cunoaștere care susțin promisiunile avansate. Doar că, de multe ori, cei cărora li se adresează promisiunile ademenitoare ale unei reclame nu posedă deprinderile, cunoștințele și discernământul ce sunt necesare pentru a înfăptui acest control. Este ceea ce explică expansiunea reclamei, în versiuni mai stridente sau mai moderate. Ca și regresul ei acolo unde publicul este mai circumspect și mai instruit. Ceea ce propun, așadar, să desemnăm prin expresia „epistemologie la purtător” este o atitudine circumspectă față de pretenții de cunoaștere atât în viața de fiecare zi, cât și în activități specializate, o atitudine ce poate fi numită vigilență epistemică. Amintesc în treacăt câteva figuri care mi se par exemplare pentru exersarea la un nivel ridicat a acelor capacități de competențe a minții omenești pe care o desemnează această expresie. Una dintre ele este figura cercetătorului care știe că rezultatele muncii sale pot pretinde să fie socotite o contribuție la sporirea cunoașterii, dacă și numai dacă ele vor putea fi reproduse și controlate de orice alt cercetător care posedă capacitățile și mijloacele necesare. O alta este cea a persoanelor care excelează în activități de descoperire a autorilor infracțiunilor și crimelor. Tipul ideal este, în acest caz, detectivul Sherlock Holmes, imaginat de scriitorul englez Arthur Conan Doyle. Ceea ce ilustrează Sherlock Holmes la fel de bine ca cel ce practică cu succes cercetarea științifică este examinarea critică, liberă de orice prejudecăți a oricărei pretenții de cunoaștere. Prin raportare la asemenea modele ideale, expresia „epistemologie la purtător” mi se pare potrivită pentru a desemna străduința minții raționale, critice, a omului de rând, de a distinge, în contexte dintre cele mai diferite, cu mijloace mai slabe, mai imperfecte decât cele aflate la dispoziția cercetătorului, ceea ce reprezintă cunoaștere în rețelele complicate de opinii, convingeri, credințe sau certitudini care ne întâmpină în viața cotidiană. n
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)