Ghidată în viață de modelul tatălui său, fiu de miner din Apuseni devenit profesor, și motivată de profesorul Alexandru Puiu, conf. univ. dr. Mihaela Asandei a clădit o carieră de excepție bazată pe integritate și empatie. De la conducerea unui liceu la doar 30 de ani în tumultuosul an 1990, până la trei decenii dedicate Universității „Constantin Brâncoveanu”, prodecanul ne deschide sufletul într-un dialog profund. O poveste tulburătoare despre trecerea de la ambițiile tinereții la înțelepciunea senectuții, trăită prin cultură, familie și mândria de a fi lăsat urme luminoase în mintea atâtor generații.
Având în vedere că succesul este o percepție personală, dumneavoastră cum definiți succesul?
O definiție a succesului nu voi da. Pentru mine, a avea succes înseamnă să fac ceea ce îmi aduce satisfacții și mă împlinește ca om.Sunt la vârsta când, uitându-mă în urmă, constat că am dăruit celor din jur valori umane, că am contribuit la desăvârșirea unor oameni. Poate nu am realizat mulți bani, dar întotdeauna am trăit înconjurată de oameni frumoși, valoroși. Am încercat să transmit și celor cu care m-am intersectat principii sănătoase, valori umane solide și cunoștințe utile.Concluzionând, în opinia mea, a avea succes nu înseamnă ceva vizibil, palpabil, ci, dimpotrivă, este mulțumirea că prin ceea ce faci ajungi să fii împăcat cu locul unde ai ajuns și să te bucuri de aprecierea celor din jur.
De-a lungul călătoriei Dvs. prin viață, ați schimbat definiția succesului?
Cu siguranță, percepția succesului s-a schimbat de-a lungul vieții. Când ești tânăr, îți dorești să îmbrățișezi o carieră care să te împlinească, să câștigi valori materiale. Mai târziu, succesul înseamnă să reușești să-ți formezi o familie, să ai copii reușiți, sănătoși, să poți conta pe oameni pe care i-ai format sau pe care i-ai ajutat în viața lor profesională.Acum, la vârsta senectuții, succesul este să știu să apreciez momentele pe care le trăiesc, să mă bucur de întâlniri cu muzica, teatrul, filmul, pictura, să acord mai mult timp prezenței mamei mele, încă în viață. Succesul nu mai este să demonstrez că pot, ci că știu ce merită să fac în timpul rămas, să mă bucur de fiecare clipă ca și când ar fi ultima…
Când ați înțeles că vreți să fiți un om de succes?
De când mă știu, am căutat să las urme, care să însemne că sunt cineva, că am, să zicem, succes. La școală mi-a plăcut să învăț, să descopăr tot timpul lucruri noi, interesante, să fiu printre cei mai buni elevi.O amintire îmi trece acum prin minte: intrarea la liceu. Fac parte din prima promoție care a cunoscut la liceu treptele, iar la treapta întâi, la examen, am obținut singura notă de 10 la Limba română de la nivelul județului Argeș. Și acum rețin subiectul care a dat bătaie de cap candidaților, este vorba de o compunere cu titlul „Patria mea la a XXX-a aniversare”! Și știu că un merit esențial în acest succes de-al meu l-a avut profesorul de română Miron Popescu…Alegerea de a deveni cadru didactic, chiar dacă sunt economist ca formare, mi-a adus de la începutul activității gustul succesului, bucuria de a aduce lumină în mintea adolescenților și tinerilor cu care am lucrat. Există elevi și studenți care m-au apreciat de-a lungul carierei pentru devotament, pasiune și dăruire.
Când ați făcut primul pas spre scopul Dvs.?
Să zicem că primul pas în atingerea succesului l-a constituit alegerea mea ca director adjunct al Liceului Economic din Pitești, în ianuarie 1990, imediat după Revoluția din 1989. Eram fostă elevă a liceului, tânără profesoară, aveam doar definitivatul și devenisem colegă de cancelarie cu foștii mei profesori. A fost o etapă din viață cu multe provocări, încercări, cu reușite și transformări fundamentale într-o perioadă tulbure din societatea românească.Da, să fii managerul unei instituții școlare la doar 30 de ani a fost un pas extrem de important în cariera mea!
Ce v-a motivat să alegeți drumul pe care ați mers în viață?
In viață, am căutat să fiu un model pentru familie, elevi și studenți, un om de la care să ai ce învăța, care te poate susține în demersurile didactice și în viață. Iar modelul meu este tatăl meu, Vasile Mihoc, fiu de miner din Munții Apuseni, absolvent al Facultății de Drept, învățător la bază și profesor de liceu toată viața. Un om corect, muncitor, harnic, devotat elevilor săi și familiei deopotrivă. Am căutat în activitatea mea să-l copiez și știu că nu am reușit pe deplin, dar comportamentul lui m-a călăuzit în tot ceea ce am întreprins.În activitatea academică, am lucrat doar la UCB din 1996, când mi-am depus demisia din funcția de director adjunct al liceului și l-am urmat pe profesorul Alexandru Puiu, fondatorul universității, cel care mi-a fost decan în primii ani de facultate la ASE București. Acești oameni, pe lângă foarte mulți alții, m-au motivat să fiu un om integru, cu empatie pentru cei de lângă mine, și să mă uit cu mândrie în urma mea…
Camelia Sterie
