Din punctul meu de vedere
Aveam un pic peste 30 de ani şi în weekend luam Parisul la picior, fără franci în buzunar, doar cu un pachet de ţigări cubaneze, fără filtru, tari ca moartea. Descopeream wekeend-ul, ceea ce la noi, în comunism, nu exista. Mergeam fără hartă, fără ţel şi aşa am ajuns în Cimitirul Montparnasse unde, deasupra unui mic mausoleu, au văzut o sculptură de o gingăşie fără margini, un Sărut ca însăşi ideea platoniciană a Sărutului. Era acolo mormântul unei tinere rusoaice, Tatiana Raşevskaia, care s-a sinucis din dragoste, iar tatăl ei, distrus, a cumpărat sculptura de la un artist anonim pe nume Constantin Brâncuşi.
Ploua, lacrimile de emoţie se amestecau cu stropii de ploaie, am recunoscut imediat Sărutul, fiindcă eram amic cu scriitorul Constantin Zărnescu din Cluj – Napoca, aceasta avea să fie, peste puţin timp, redactorul unei cărţi pe care am publicat-o la Editura ”Dacia”, iar el era specialist în Brâncuși, scrisese carte celebră despre el. Totuși, îmi puneam problema că e imposibil ca o sculptură de câteva milioane de dolari să stea așa, în cimitir, la îndemâna hoților și în bătaia vânturilor și a ploilor, dar iată că stătea și abia în acea după-amiază, mergând acasă, aveam să o iscodesc cu privire la acea sculptură pe Danielle, în apartamentul căreia locuiam cu chirie sentimentală, dar nici ea nu știa nimic despre Sărutul Tatianei cea sinucisă din amor.
Abia în 2005, un comerciant de artă, înțelegând ce comoară este acolo, i-a căutat și i-a descoperit pe cei din familia Rașevskaia, undeva prin Rusia, aceștia au vrut să vândă Sărutul, dar Statul Francez nu e de acord și de atunci urmează un proces.
În fine, ceea ce vreau să spun este că pe primul meu Brâncuși l-am văzut şi trăit singur, într-o toamnă, la Paris, nu într-un muzeu, ci printre impozantele și pline de istorie morminte din Cimitirul Montparnasse, iar acest fapt de viață l-a situat pe geniul din Hobița în epicentrul memoriei mele afective.
Brâncuși al meu nu are legătură cu vreo cântăreață de duzină, slavă Domnului.
Întrând în subiect, remarc mai întâi faptul că oamenii de dreapta de la noi, avându-l drept spiritus rector pe Klaus Iohannis, au o dambla cu Brâncuși. Guvernul Cioloș a vrut să cumpere, cu bani luați, parțial, prin subscripție publică, Cumințenia Pământului.
”Nu e prima data când un guvern sau un ministru și-ar dori să se folosească de Brâncuși pentru a-și crea, dacă nu o identitate, cel puțin o imagine în oglindă în raport cu predecesorii. Înainte de alegerile din 2016, executivul condus de Dacian Cioloș a organizat o subscripție publică pentru cumpărarea „Cumințeniei Pământului”, subscripție eșuată lamentabil.
Prețul negociat cu moștenitorii sculpturii lui Brâncuși a fost de 11 milioane de euro. Guvernul urma să contribuie cu 5 milioane de euro, iar restul ar fi trebuit colectat de la populație. Doar în jur de un million de euro au fost donați de români, astfel că sculptura nu a putut fi cumpărată, iar banii au început să se restituie de guvernele următoare.
Și atunci și acum, aducerea lui Brâncuși în actualitate folosește mijloace neadecvate. Pentru a stimula în 2016 strângerea de fonduri, ministerul Culturii s-a gândit să pună „Cumințenia Pământului” în tribunele stadionului din Cluj în timpul meciului România-Muntenegru. Ce legătură este între sculptorul român consacrat la Paris și fotbal sau dintre acesta și cântăreața de muzică pop?”, se întreabă cei de la Europa Liberă.
Brâncuși s-a răsucit în mormânt o dată când cu subsripția uriașă, a doua oară când cu capodopera expusă la meci.
Apoi, pentru a arăta că un om deștept poate percepe o operă de artă și cu fundul, președintele Iohannis s-a așezat pe unul dintre scaunele de la Masa Tăcerii.
Brâncuși s-a răsucit în mormânt încă o dată, a treia și se va răsuci pentru a patra oară acum, când ministrul Culturii, un OTV-ist, a desemnat drept Ambasador Brâncuși o solistă de muzică ușoară nevinovată, săraca.
Scriam alaltăieri că numirea Irinei Rimes ca ambasador Brâncuşi este inspirată din filosofia preşedintelui Iohannis cu privire la opera de artă.
Opera este deschisă, spunea Umberto Eco, opera este ceva pe care îţi pui fundul, a completat Klaus Iohannis.
Staţi aşa că vine şi Ziua Cioran, când ar fi bine să îl avem ca ambasador pe fotbalistul Florinel Coman care ratează cu cinism. Pentru Mircea Eliade sugerăm ca ambasadorul să fie Cristina Ich, inutil să mai amintim despre nuvela fantastică ”Domnișoara Christina”. Pentru Eugen Ionesco, ambasador s-ar potrivi Eugen Tomac fiindcă au același prenume și fiindcă e absurd.Etc.
Desigur, nu piere țara din cauza Irinei Rimes ambasadoarea, dar Mitul Brâncuși este încă o dată erodat fiindcă solista îi risipește aura. Un tânăr care chiar ar dori să îl aibă în sufletul său pe Brâncuși, văzând cine îl reprezintă, își poate închipui că totul este o șușă.
Cineva încearcă să ia la șuturi valorile naționale fundamentale, din prostie, din rea-credință sau la sugestia unora care ne vor plecați de aici.
Exact cum s-a întâmplat la începuturile comunismului, dar cu mijloace adecvate epocii noastre.
Ionel Haiduc, Președintele Academiei Române, povestește ce s-a întâmplat în perioada neagră a comunismului. “Este o istorie neplacută în memoria noastră (…) Partidul a trimis la Paris o delegație (..) Constanța Craciun, Ministrul Culturii, de profesie țesătoare. De la Ministerul de Interne, Teoharie Georgescu. Și Leonte Rautu, care era viitorul ideolog al partidului. Cei trei delegați, care n-aveau nimic de a face cu arta, s-au întors în țară și i-au spus lui Gheorghiu Dej că orice țăran neinstruit putea face sculpturi ca ale lui Brâncuși”.
Nu am cum evita să nu închei aceste rânduri cu ideea că, dacă s-ar mai întoarce o dată acasă, Brâncuși ar repeta o vorbă pe care o mai spusese:
“V-am lăsat săraci şi proşti, vă găsesc şi mai săraci şi mai proşti!”
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni şi joi)
