- Din punctul meu de vedere
Abia aştept să se încheie campania electorală care deocamdată nici nu a început. Îmi doresc acest lucru deoarece în campanie presa devine maniheistă.
Cum adică maniheistă ? Simplu.
Omenirea, văzând că pe lume există binele şi răul s-a gândit că există două principii diametral opuse care guvernează existenţa. La un moment dat, în Împeriul Persan, filosoful Mani a întemeiat o mare religie numită Maniheism. Binele se confruntă cu răul şi înving pe rând, în funcţie de situaţie. Sute de milioane de oameni au îmbrăţişat această credinţă, până în China şi îndepărtata Indie.
Să revenim însă la ale noastre chestiuni politice. În campania electorală avem tendinţa să îi prezentăm pe unii candidaţi ca întruchipând binele, iar pe adversarii lor ca întruchipând răul.
Mă refer la noi, cei care comentăm ceea ce se petrece pe scena politică.
Veţi zice imediat, iar unii vor comenta la subsolul articolului, acolo unde părerile sunt adesea mai interesante decât articolul însuşi, că de ce împărţim noi candidaţii în buni şi răi, de ce nu îi prezentăm imparţial.
Răspunsul e simplu, e ca la fotbal, când începi să ţii cu o echipă, vrei ca ea să câştige întotdeauna, chiar dacă mai trage şi pe lângă poartă.
Ideea este că nu trebuie să uităm nicio clipă că politicienii sunt şi ei oameni şi trebuie să îi tratăm ca atare. Unul dintre motivele pentru care nu vin decât foarte rar oameni de excepţie în politică este acela că publicul îi tratează pe toţi cu maximă ostilitate.
De curând, un candidat despre care eu cred că este aproape perfect pentru funcţia la care aspiră, îmi spunea că regretă că a intrat în cursa electorală deoarece în toată viaţa nu a primit mai multe insulte câte primeşte acum într-o singură zi, de la oameni care nu îl cunosc şi nu îi cunoaşte. Nu merită, îmi spunea omul, să suporţi tu şi familia ta atâta mizerie.
L-am consolat spunându-i că o face pentru oameni, că diavolul urii va pierde în campanie şi va ieşi câştigător Bunul Dumnezeu.
M-a privit cu neîncredere, dar a mers mai departe, ce să facă, în politică este vorba despre echipă, când intri la bătaie nu mai eşti singur.
Reiau ideea principală şi vă spun că în mod clar, referindu-mă la judeţul Argeş, Emanuel Soare nu e dracul, iar Ion Mînzînă nu e Bunul Dumnezeu. Nici Sorin Apostoliceanu nu e diavol, precum Cristian Gentea nu e îngerul.
Dacă pui la socoteală că toţi candidaţii, mari sau mici, de la judeţe, municipii sau comune, au familii şi prieteni care suferă pentru ei, atunci îţi vine cu atât mai greu să spui despre unii, în ziar ori la televizor, că sunt mai slabi ca alţii.
Problema este că în presă sau pe reţelele de socializare, după ce exprimi o opţiune, începi să detaliezi şi să aduci argumente. După ce detaliezi, vine altcineva şi te contrazice, spune că o faci pentru bani, ori pentru că eşti înregimentat politic, că adversarul e de o mie de ori mai bun. În focul disputei, cauţi alte idei, alte motive pentru care omul pe care l-ai luat în braţe ar fi superior. Ca bulgărele de zăpadă, argumentele tale cresc, ale celorlalţi cresc şi ele, iar obiectivitatea dispare.
Totuşi, să nu fim relativişti, în mod cert un om e mai potrivit să fie primar sau preşedinte de consiliu judeţean decât altul. Nu or fi unul înger şi ceilalţi draci împieliţaţi, totuşi, unul dintre toţi e mai bun decât toţi.
Întrebarea este cum îl descoperim.
Nu vreau să vă dau sfaturi, faceţi cum credeţi, dar dacă este să mă ascultaţi pe mine, faceţi următorul experiment. Dacă îl susţineţi pe Gentea, gândiţi-vă la calităţile lui Apostoliceanu. Dacă îl susţineţi pe Apostoliceanu, încercaţi să îl cunoaşteţi, cât se poate, pe Gentea. Faceţi la fel în ce îi priveşte pe Soare şi Mînzînă. Este un exerciţiu util care ne vindecă de patimi, fiindcă patimile fac rău la alegeri, iar apoi ne plângem patru ani că am votat greşit.
Cereţi să se publice CV-uri amănunţite. Contează enorm dacă omul a fost serios din tinereţe, dacă a urmat o facultate bună şi a absolvit cu note bune. Între unul care a avut media 7 şi altul care a avut aproape 10, este uşor de ales. Între unul care abia acum vrea să vină în faţă şi cineva care a urcat toate treptele actului de conducere, este iarăşi uşor de ales.
Patima, doar patima trebuie ucisă în sufletele noastre.
Eu am şi un alt criteriu după care mă orientez şi anume gradul de şmecherie politică al candidatului. Dacă observ că unul a făcut manevre pentru a accede la funcţie, îl pun automat sub semnul întrebării. Există ascensiuni fireşti şi ascensiuni trase de păr, nu sunt greu de descoperit.
Iar acum, vă spun chiar un mare secret, anume că îmi plac mai mult cei mai sensibili sufleteşte decât brutele politice, cei care au insomnii cu privire la capacitatea lor de a-şi îndeplini promisiunile, decât cinicii pe care îi doare la bască. Întotdeauna încerc să văd care e candidatul mai uman.
Îmi mai plac, tot ca pe un secret vă spun, acei oameni care mai şi disperă, nu roboţii care consideră că funcţiile li se cuvin.
Iar acum, pe final, voi scrie ceva evident discriminatoriu, o idee pe care mi-o asum, anume că este bine să existe o compatibilitate religioasă între comunitate şi liderul ei. Mai pe şleau, într-o societate preponderent ortodoxă, aş prefera un lider de aceeaşi credinţă.
Asta nu înseamnă că altă confesiune descalifică pe cineva, am spus doar ce aş prefera eu.
Acestea fiind zise, repet ideea cu patimile.
Diavolul e pătimaş, Bunul Dumnezeu e senin.
Să auzim numai de bine.
Gheorghe Smeoreanu
