Sunt un om invidios și astăzi voi mărturisi totul

• Din punctul meu de vedere

M-am întrebat de multe ori dacă invidiez pe cineva. Sentimentele negative sunt periculoase şi ceea ce ştiam că se cheamă psihosomatică începe să aibă o explicaţie în fizica cuantică. Nu insist, nu vreau să scriu un articol ştiinţific.

Poate că e greu de crezut, dar viaţa mea mi se pare cea mai frumoasă dintre vieţile posibile, în cea mai bună dintre lumile posibile, ca să îl completez pe filosoful şi matematicianul Leibniz. Nu aş da Albota pentru un penthouse pe Champs Elysees, dacă aş fi dorit să trăiesc la Paris, puteam să o fac şi am fost rugat să o fac. Îmi plac câinii pe care îi am, copacii din grădină, maşina pe care o conduc, iar despre oamenii apropiaţi mie nici nu mai vorbesc, sunt cei mai buni.
Totuşi, mă macină o invidie pe care am ţinut-o secretă până astăzi şi vreau să mi-o mărturisesc în faţa tuturor cititorilor acestei rubrici. Este o invidie cu trei laturi, una trinitară, ca să zic așa.
Îi invidiez aşadar pe toţi cei care au o sexualitate modernă, alta decât banala atracţie a bărbatului faţă de femeie şi a femeii faţă de bărbat. Oricât m-aş strădui, nu aş putea ajunge să fiu membru al comunităţii LGBT, dar adeseori mărturisesc că am asemenea reverii în sensul unei biografii alternative. Nu insist, dar cred că aş fi fost strălucitor în calitate de transgender sau gay. Ştiţi însă vorba românului, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Îi invidiez, de asemenea, pe catolici şi protestanţi. Nu, nu îndrăznesc să visez că aş fi putut fi musulman sau taoist, ar fi fost prea frumos. Totuşi, creştin fiind, aş fi putut avea şi eu un papă infailibil, aş fi avut la dispoziţie diferite ordine şi congregaţii, m-aş fi revendicat de la măreţul şi fericitul Augustin, ori aş fi putut fi spune cu mândrie că pentru mine există doar ”Sola Scriptura”.
Așa cum sunt un banal heterosexual, sunt și un amărât de ortodox. N-am avut baftă.
Cel mai tare îi invidiez însă pe cei care consideră că țării noastre îi trebuie ”mai multă Europă”, că țelul suprem este să nu ne opunem ”drumului european al României”, că prietenii cei mai buni sunt partenerii noștri strategici. Când văd cu câtă lumină în priviri rostesc semeni de ai mei asemenea principii, aproape că mă tăvălesc pe jos de ciudă că nu am acest talent.
Aș da viață de la mine, vorba maneliștilor, să pot cere cu glas înălțător ca fondurile europene să fie repartizate în funcție de respectarea statului de drept, să consider că SIIJ trebuie desființată de urgență, că Ana Birchall trebuie să fie pe liste, că nu există statul paralel fiindcă nu poți emigra în el, că îl ador pe dl ministru Predoiu și abia aștept să văd cum arată noile legi ale justiției.
În aceste zile de toamnă, cel mai bine m-aș simți iubindu-l pe Joe Biden și urându-l pe Donald Trump. Cât de mândru aș fi să spun că Trump este un gunoi al istoriei, un isteric nenorocit, o anomalie a naturii, în vreme ce democratul și fiu-so cel drogat reprezintă speranțe ale istoriei contemporane.
Vreți să vorbim și despre moaște ? Da, am curaj să spun că dacă din creierii mei ar reieși ideea minunată că moaștele sunt gunoi, garbage, abia atunci aș fi o minune de om al secolului XXI.
Pe scurt, dacă aș fi membru al LGBT, protestant, admirator al cedării de suveranitate, mondialist, disprețuitor al pupătorilor de moaște și fan al lui Joe Biden, atunci aș fi alt om, mult mai mândru de sine.
Când, în 1991, americanul de origine japoneza Francis Fukuyama a publicat ”Sfârșitul istoriei și ultimul om”, mi-am spus că mai știu eu pe unul Ptolemeu care credea că soarele se învârtește în jurul pământului, dar n-a fost să fie.
În urmă cu o sută de ani, 700.000 de români au murit convinși că își dau viața pentru patrie. Este ciudat că într-o Românie în care aproape fiecare comună are un ”monument” pe solclul căruia sunt trecute numele victimelor războiului, politicienii considerați cei mai avansați din punct de vedere al viziunii politice visează la o Românie pe deplin lipsită de suveranitate. Principiul ”tertium non datur” îmi spune că din două una, ori radem aceste mici ”monumente”, ori nu îi mai votăm pe acești mari politicieni.
Ori cineva are un scenariu și așteaptă să treacă timpul pentru a ne obișnui cu situația ?
Zilele acestea m-am tot uitat, ca mâța în calendar, la numele semenilor mei care se află pe poziții eligibile în alegerile parlamentare. Pe mulți dintre cei aflați pe liste la București, în Vâlcea și Argeș îi cunosc personal. Întrebarea pe care mi-am pus-o este cum gândesc acești oameni, ce simt ei cu privire la viitorul României. Legile vor fi proiectate de oameni cu dragoste de țară, ori în laboratoare economice și strategice ? Vor gândi viitorii parlamentari cu capetele lor sau, de teamă și din oportunism, ori pentru că așa consideră că este mai bine, îi vor lăsa pe alții să gândească în locul lor ?
Am observat, în perioada alcătuirii listelor, multă lașitate, candidați care doreau să sugereze că nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase. Nu e o amenințare, dar voi fi cu ochii pe ei.
M-am întrebat, de multe ori, dacă invidiez pe cineva. Astăzi, am recunoscut sincer că da, invidiez, aș vrea să fiu ”homo europaeus” în proporție de 100%, aș dormi mult mai liniștit, l-aș citi doar pe Lucian Boia și i-aș da uitării pe Iorga sau Xenopol.
Sper să nu ajung să îi invidiez și pe parlamentarii pe care îi voi susține în această campanie electorală.
Bat șaua să priceapă iapa, să aveți o săptămână frumoasă.
Gheorghe Smeoreanu
(Această rubrică apare în zilele de luni și joi)